E sfârșitul, sugar baby love - Freak Show vol. 2

Un om stă pe un scaun. Vorbește. Vorbele curg din el timp de aproape 2 ore. Curg șuvoi, ca și cum viața ne-ar fi fost accelerată tuturor la 1,5x, ca și cum nu ar mai fi timp pentru toate informațiile care ne înconjoară, ca și cum nu ar mai fi timp pentru toate cele ce avem a le spune.

Vorbește. Interlocutorul e de multe ori dincolo de telefon sau dincolo de cameră. Dialogul e mereu mijlocit, niciodată față în față. E cineva la capătul celălalt al firului? Uneori pare că da, alteori nu e foarte sigur, o dată e aproape sigur că nimeni nu răspunde, dar nevoia de a spune e acolo, lucrurile trebuie spuse. Sunt importante, deși sunt doar vorbe. E un monolog provenit dintr-un dialog în care jumătate din cuvinte sunt retezate sau nu au existat niciodată. E ceva profund tulburător, ascuns sub aparența a ceva frivol. Pare deseori că e momentul dinainte de a se întâmpla ceva, dacă nu cumva acel ceva s-a întâmplat deja, dar norul radioactiv generat de acea întâmplare pe care nu o cunoaștem, nu o înțelegem și cu care nu vrem să ne încărcăm, e încă la o distanță oarecare de noi. Iar noi știm că alunecă spre noi inexorabil, cu toate că ne băgăm capul în pământ. Lucrurile se întâmplă deseori cu mult timp înainte să se întâmple, dar le putem înțelege doar retrospectiv, când din zgomotul infinit cineva ne decupează cu un con luminos o cauză și un efect. Alături de Florin-ul acestui moment suntem încă în magma asta informă, în anvelopa asta de sunete (mijlocite) în care ne ducem viața. Și habar nu avem încotro vom merge.

Nu există trucuri de dramaturg, nu există puncte culminante, întoarcerile de situație sunt minime, surprizele așijderea (poate doar povestea celor 32 de ani diferență duce la o oarecare surpriză la un moment dat). Florin (Piersic jr.) nu mizează pe forța unui moment al poveștii, ci pe forța întregului corpuscul de texte (de consumat la pachet cu tot ceea ce înseamnă Florin și în desene și mini-video-uri și povești pe rețele sociale, și în film, și în alte spectacole ale lui și ale altora în care joacă și el). Și mizează mult și pe magnetismul lui propriu. Fiecare monolog pare că ar putea să țină ore în șir, fiecare poveste pare a se dezvolta natural, neforțat, doar din adăugarea de auto-întrebări, din contextul în care se petrece, din divagațiile celui care vorbește (indiferent dacă o face cu cineva tăcut, cu cineva care ridică mingi la fileu sau de unul singur).

Actorie? Nu chiar. Actorie înseamnă să iei un text al cuiva, să îl înțelegi (eventual) și să îl comunici mai departe, cu mai mult sau mai puțin talent. E puțin probabil ca Florin să fie în acest spectacol purtător al cuvintelor altora, deși multe monologuri-dialoguri ar putea foarte bine să pară că vin din vremea dinainte sau din vremea de acum sau din ceea ce va să vină, dintr-un tramvai, dintr-un studio sau dintr-o secție de poliție în care Florin trage cu urechea la ceea ce vorbesc oamenii și înregistrează pentru a reda. Pentru cei care țin ritmul rostirii (și e probabil ca o singură vizionare să fie insuficientă pentru asta), se descoperă o bogăție de piste narative suprapuse, de aluzii minore care sunt plantate în discursul general. Florin nu caută nici râsul (deși se râde când și când, uneori puțin forțat, de detensionare), nici filozofia (pentru că cele mai multe monoloage sunt ale unor oameni cu școala vieții mai curând decât cu școli teoretice înalte), nu caută nici transmiterea vreunei ideologii (sau cel puțin nu a uneia care are deja o hartă și o denumire exactă). Dar din juxtapunerea acestor texte, se formează o lume. Prolixă, dar o lume complexă în care fiecare mugur alipit trunchiului poate să dea o ramură care să mai descrie un colțișor, luminos sau întunecat (de cele mai multe ori întunecat, că ăsta e momentul).

Aparent ceea ce face el e teribil de simplu, rostește doar niște gânduri ale unor oameni în situații particulare, oameni care corespund într-o oarecare măsură pre-judecăților noastre despre cum ar trebui să vorbească și să fie ei, pare că oricine poate să scrie și să rostească asta. Am încercat să mi-l imaginez pe altul făcând același lucru, cu aceleași povești. Nu am reușit. Cu mulți părea grotesc, cu unii părea doar nenatural. Dincolo de debitul verbal - care spune și el ceva despre stăpânirea profundă pe care o ai asupra textului și asupra felului în care îți aparțin - ideile sunt ale lui Florin și par să fie foarte legate de ceea ce e el ca prezență completă în spațiul cultural și uman din lumea (sau din România) de azi.

E distanță mare de la Freak 1 la Freak 2. Nu doar de mulți ani (primul a avut premiera în decembrie 2013), dar și de vârstă a lui Florin și a lumii. E distanța de la viața dinainte de pandemie la viața din pandemie. E distanța de la a spune poveștile tale deghizate în poveștile altora - cu accent pe performanță actoricească -, la a spune poveștile care (probabil) te bântuie cu minimă deghizare și multă asumare. Sunt și acum câteva personaje (mult mai puțin spre deloc Freak), dar Florin renunță aproape total la recuzită în mai mult de două treimi din monologuri. Nu cred că Florin a mai căutat de data asta să ofere spectatorilor și criticilor o probă a versatilității sale actoricești, pare că a trecut demult de acele momente. Nu cred nici că Florin face spectacol(e) pentru că pe cartea lui de muncă scrie "actor" sau "regizor", ori pentru că trebuie să pună o pâine pe masa familiei sale, ci pentru că ele înseamnă ceva pentru interiorul lui. E un singur moment în care Florin se distanțează complet de personaj, apelează la travesti și marchează verbal această distanțare (pentru mine cel care pare / este cel mai subțire). În rest e el, chiar dacă cu voce modulată și fond lexical specific zonei din care provine ipostaza care vorbește. Impresia e că e vorba de un singur om și de povestea lui foarte ramificată, foarte întortocheată, care îl duce prin multe locuri și în multe situații.

Ultimul text are importanță semnificativă în spectacol. Cumva el întregește imaginea pe care toate momentele ce îl preced o construiseră și ridică totul la un alt nivel. E momentul în care contemplăm ceea ce lăsăm în jur, e fragmentul care închide cercul deschis de cinismul din primul text-moment. E în el disperarea singurătății și a disperării în care ne-am auto-cufundat. Dar zâmbetul abia zărit din final, născut de acel gest simplu care lipsise până atunci din acest spectacol, e speranța pe care Florin o oferă lumii. Echivalentul finalului Celui mai iubit dintre pământeni de Marin Preda. Și începutul unei alte povești, cu un sfârșit poate imprevizibil.