The show will go on - Freak Show vol. 2

Am cumpărat tot aerul din România, așa începe, în plin absurd, brusc, fără să-ți dea timp să te dezmeticești, un drum de aproape două ore printr-o lume cufundată într-un întuneric pe care doar reflectorul îndreptat asupra lui Florin Piersic jr. îl fragmentează. Freak Show vol. 2 recreează o lume ușor de recunoscut, din care au fost evacuate măsura, bunul simț, grija față de celălalt.

O lume în care se poate face comerț cu aer este un spațiu în care prostia, mârlănia, infatuarea, violența în limbaj și acțiuni, misoginismul, duplicitatea sunt sufocante. E o lume fără puncte cardinale, care se întinde pe orizontalitatea parcă nesfârșită, dar uluitor de diversă, a contrastului dintre aparență și esență. Un asemenea univers e populat de oameni în ființa cărora încap cinismul, furia, grotescul, lipsa de scrupule, dar care nu ilustrează răul absolut, ci diverse forme ale sale, pe care le întâlnim zi de zi, în taxi, la televizor, în teatru sau pe rețelele sociale. Deși negative, personajele nu sunt caricaturale, nici monocorde, iar aducerea lor pe scenă nu e o lecție de morală. Tipurile umane create de Florin Piersic jr. sunt autentice, credibile, convingătoare, pentru că autorul găsește resorturile psihologice care le explică acțiunile - sărăcia, prostia, golul interior, frica de moarte, de singurătate, de bătrânețe, sunt numai câteva dintre ele. Dezechilibrului interior i se adaugă o lume exterioară zdruncinată de tot felul de crize - boli incurabile, războaie - în fața cărora oamenii, și așa slăbiți, sunt incapabili să reziste. Într-un asemenea peisaj, nu are nicio importanță meseria pe care o ai - scenarist, antreprenor, actor - , nu contează dacă ești un bărbat singur, care își filmează anunțul matrimonial, sau o prezentatoare tv care își terorizează colaboratorii și chiar invitatul cu un comportament isteric. Diferențele de vârstă și gen devin și ele irelevante. Toți sunt nevrotici, stranii, unii chiar violenți, pentru că toți se tem - evident, nefiind conștienți de asta - de confruntarea cu realitatea și cu ei înșiși. Neputând să privească golul dinăuntru, personajele imaginate de Florin Piersic jr. își construiesc un scenariu în care își "ajustează" trăsăturile, evoluând mereu din spatele unei măști care îl face pe agresor să se prezinte drept agresat, pe gigolo drept îndrăgostit, pe diletant drept profesionist sau pe șmecher drept naiv.

Nu întâmplător, metafora lumii teatrale / cinematografice traversează ca un laitmotiv construcția tuturor secvențelor dramatice. Fie că aparțin prin natura meseriei lor acestei lumi - actorul, scenaristul, realizatorul de emisiuni la televiziunea publică -, fie că ajung accidental în fața camerei de filmat - cum se întâmplă cu taximetristul a cărui declarație la poliție este înregistrată video -, personajele joacă diverse roluri în propriile vieți. Lumea din spectacol, fictivă ea însăși, este re-ficționalizată, ca într-o succesiune de puneri în abis. Efectul paradoxal al acestui procedeu este că, în loc să desprindă spectatorul de realitate, îl afundă și mai tare în ea. Fiecare monolog e un pretext pentru a supralicita convenția scenei și pentru a arăta că nimeni nu este ceea ce pretinde a fi. Într-un asemenea joc de oglinzi, a emite judecăți de valoare nu are niciun sens, iar binele și răul își pierd contururile. Lumea e un film / o scenă, pare să spună Florin Piersic jr., parafrazându-l pe Shakespeare, dar nu în sensul, să-i spunem major, în care un regizor transcendent croiește rolurile în care se trezesc distribuiți oamenii, ci, dimpotrivă, în sensul căderii în derizoriu și în falsitate.

Autorul Florin Piersic jr. este un foarte fin observator al lumii, din care extrage caractere memorabile, construite fără exces de procedee. Limbajul lor e mereu motivat și autentic, astfel încât, ascultându-le, ai senzația că niciun cuvânt nu este în plus, forțat sau exagerat. Rolurile sunt construite din replici gândite ca părți ale unui dialog cu un interlocutor absent de pe scenă, dar atât de prezent în reacțiile, trăirile și cuvintele celui de sub reflector. Invizibilul devine vizibil prin complicitatea dintre autor și spectator și printr-o performanță actoricească a unui artist care și-a interiorizat procedeele și le folosește cu toată naturalețea din lume, asemenea celebrului arcaș fără arc din parabola extrem orientală.

Actorul Florin Piersic jr. este extrem de abil, construindu-și personajele cu minimum de efecte, ca pe niște măști ale căror contururi se armonizează perfect cu figura ce le împrumută imaginea. Lejeritatea interpretării, firescul ei, simplitatea recuzitei necesare pentru a susține iluzia întâlnirii cu un nou caracter sunt uluitoare. Poveștile nu interferează, iar personajele își păstrează caracterul distinct. Nu se vede același chip, nu se aude aceeași voce, nici vorbă de monotonie în acest spectacol. Ce face Florin Piersic jr. în Freak Show vol. 2 seamănă mult cu felul în care un actor dintr-o operă tradițională din Sichuan procedează atunci când își schimbă măștile, în fața spectatorilor, într-o clipită (la propriu), ilustrând trecerea de la o emoție puternică la alta. Deși mulțimea observă că desenul de pe chipul actorului e diferit, spectatorii nu pot vedea când și cum se produce metamorfoza și nu înțeleg unde dispare masca, pentru că actorul este atât de abil, încât pare un adevărat vrăjitor. Lumea nu poate decât să urmărească fascinată iluzia care se produce sub ochii săi, o metaforă a vieții înseși, care stă sub semnul schimbării perpetue.

Freak Show vol. 2 are ritm și se încheie în forță, cu un monolog ce readuce în discuție planul mai larg al lumii măcinate de război și boală, de crize pe care televiziunea le amplifică, distrugând echilibrul (oricum fragil) al unui om măcinat de conflicte interioare. Sinceritatea și vulnerabilitatea din monologul final nu își găsesc însă un receptor. Dialogul nu mai este posibil nici măcar în formele trunchiate care le permiteau celorlalte personaje să interacționeze cu un altul. Nimeni nu răspunde la telefon atunci când ai cea mai mare nevoie să fii ascultat și tot ce poți face, când nu ești suficient de "echipat" să treci printr-o criză este să îți înregistrezi mesajul, exagerându-ți trăirile, într-un lung exercițiu de șantaj emoțional. Dacă în Freak Show vol. 1, situat în realitatea pre-pandemică, speranța nu era lăsată fără oxigen, iar personajele aveau încă resurse de gentilețe, de dulce naivitate și chiar de poezie, în lumea post-pandemică ilustrată de Freak Show vol. 2, răul este generalizat și face ca toate zonele întunecate ale personajelor să iasă la iveală, mai mult ca oricând.

Omul pe care angoasa existențială îl asfixiază crede că salvarea se află în mâinile / vocea seamănului său, de aceea, atunci când i se răspunde la telefon, după o serie de tăceri chinuitoare, zâmbește și pare că întunericul din inima lui se spulberă, iar lumea, care nu e decât o scenă mai mare, e invadată de lumină. În sfârșit, toate reflectoarele se aprind. S-a terminat însă numai o reprezentație, spectacolul se poate relua. La infinit.