Acestea fiind semnificațiile, textul olandezei Maria Goos nu umblă cu mănuși; nici măcar cu mască. Prietenii ți-i alegi (numai rudele ți le dă Dumnezeu) pe baza unor afinități. Adică, trebuie să fie ca tine, să te simți bine cu ei. Cei patru bărbați plasați în miezul intrigii sunt oameni maturi, cu personalități bine conturate. Apartența lor la grup este veche și solidă. De aici, poate, și senzația de permanentă și vioaie fermentare - proces care conferă o stranie prospețime cloacei. Pieter, Joep, Tom și Maarten se știu bine, între ei nu mai e loc de surprize sau de iluzii. O comunitate declarat solidă, în care "băieții" se susțin sau se ceartă, se ajută ori se trădează, se acoperă ori se înjură... Izbucnirile temperamentale sunt dese, fără perdea sau menajamente. Din criza prin care trece unul, ies scântei: se dă în clocot, se caută soluții... mai mult sau mai puțin oneste, vorba românului Cațavencu. Eficiente să fie, restul nu mai contează. Autoarea batavă croșetează cu multă abilitate întâmplările și relațiile generate în interiorul grupului. Replicile sunt scurte, directe, fără filozoficale, subînțelesuri sau cine știe ce nuanțe. Ecouri sau rămășițe ale unor trecute, dar neuitate, amintiri comune și sentimente trăite laolaltă se intersectează, se potențează... chiar și atunci când dau în clocote temperamentale, iar furiile aferente - sincere, nestăpînite... așa, ca între amici - deversează reproșuri, imprecații dure, dezamăgiri și supărări. Dar... asta este cloaca. Cele rele nu se spală, doar se adună. Nu se limpezesc, doar se lasă la fund - nu-i nimic, vin altele!
Politicianul Joep ar putea părea, prin poziția lui socială, șeful găștii. Aplombul său acoperă, dar nu exclude slăbiciunile, vulnerabilitățile, lașitățile. Pieter, cel lăsat cu "fundul în baltă" pare, totuși, cel mai curat dintre ei. Poate, de aceea, va și pierde, în pofida promisiunilor prietenești de rezolvare. Ei, și? Doar suntem într-o cloacă, nu într-o mânâstire. Bărbații sunt puternici (mai ales când se înfoaie, luându-și masculinitatea la purtare), dar - vorba lui Miron Radu Paraschivescu - "ei te seduc, te-adorm ușor / ca mamele copiii lor / când vor să-i culce". Tom, avocatul, e gata să se arunce în luptă - dreaptă sau nedreaptă, nu contează - însă sprinteneala declarațiilor de atașament este gata fisurată. Iar ei, ceilalți membri ai caré -ului de (l)ași, știu asta. Dar, mdeh... se trece cu vederea. Că oameni sunt(em)... și prieteni de-o viață. Cine să arunce cel dintâi cu piatra? De sărit, sar toți; însă, de sacrificat... mai greu. Primordială rămâne gargara. Nici unul nu-și va trece, însă, peste limitele sale de caracter. Care caracter...
Această dialectică dintre individualism și solidaritate conferă substanță și tensiune grupului. Mereu se întâmplă ceva la limită. Omogenitatea în diversitate este condiția definitorie a celor care compun, mențin și potențează cloaca. Sublimarea prin artă (regizorul Maarten) nu chiar eșuează, dar tocmai caracterul inefabil al metaforei ce vrea să exprime curățirea stârnește bănuieli, discuții, acuzații. Cum să vorbești de puritate și să mi-o dezbraci în pielea goală pe fii-mea, pe scenă, în văzul lumii? Cloacă-cloacă... dar numai aici, între noi. Hai, o call girl, furnizată discret (că știm numai noi), mai merge... Altfel, onorabilitatea trebuie păstrată cu orice preț. Fariseism? Ei, nici chiar așa. Doar respectarea conveniențelor. Adică a aparențelor.
"Băieții" ăștia, care pun mare preț pe prietenia lor (ce frumos sentiment! Chiar înălțător, nu?), nu acceptă intruziuni - mai ales de ordin moral. Sunt ironizate, depreciate, pulverizate. Masculinitatea apare ca reper / fundație / justificare; domină și supune orice ține de delicatețe, de fragilitate. Prostituata Elena - oferită drept cadou de aniversare, adică ofrandă viitorului domn ministru - aduce cu ea o stranie puritate, asociată celei spre care tinde și regizorul Maarten, în imaginea "aia" de nud, care-l scandalizează pe Joep ca tată, nu și în ipostaza de client. Destul că-l tulbură puțin... dar asta trece repede. Cu funcția, cu apucăturile de macho... unul chiar și eșuat. De altfel, relația complementară dintre cele două ipostaze ale femeii reprezintă o certă reușită a textului, pusă în valoare de soluția regizorală și de interpretarea suavă, lascivă și (la urmă) lucidă a Macrinei Bârlădeanu. Puțină poezie într-un mediu în care duritatea bărbătoasă încalecă fermitatea și unde caracterele își exhibă, fără rețineri, apucăturile - amestec de haz și vulgaritate, de încrâncenare și bășcălie, de "îmi bag picioarele" și "cine mi-a furat ghetele"?
Spre lauda sa, regizorul Theodor Cristian Popescu a asigurat montării fluență și autenticitate, fără a recurge la găselnițe de (îndoielnic) efect, ocolind capcanele bădărăniei și grosolăniei. A avut încredere în text, stăpânind bine ritmurile și volutele acțiunii, conferindu-i o necesară limpezime. Echipa interpretativă l-a susținut, într-o coeziune nu foarte simplu de realizat, totuși. Mihai Marinescu își poartă cu măsură belelele, mai mult sau mai puțin ascunse, ale biografiei. Alexandru Jitea are, poate, cel mai greu personaj, pentru că acesta este pândit de spectrul canaliei, care - odată asumat - i-ar fi distrus complexitatea cu care l-a înzestrat dramaturgia. Gabriel Răuță stăpânește foarte bine și menține în echilibru fractura dintre avocatul uns cu toate alifiile și dublul său patologic. La rândul lui, Lucian Ghimiși transferă lui Marten toate datele - deloc simple, având în vedere écart-ul suplimentar dintre artist și "băiat de comitet"; sau de gașcă. O gașcă autentică, solidă în unitatea ei fundamentală, gata să se spargă, totuși, la orice pericol de prea mult (?) caracter sau principialitate, consecvență morală, onestitate - cum ar veni - în exces...
Fără discuție, spectacolul de la Nottara este atrăgător din punct de vedere artistic și interesant sub aspect cazuistic. Cu susținere și cu ceva noroc, va putea să țină (nu numai pe trotuar) afișul, multă vreme de aici încolo.