Cloaca: un spectacol de actori

Se dau patru bărbați pe la cincizeci de ani, prieteni buni din adolescență, cu trasee diferite în viață, cu împlinirile și neîmplinirile (în meserie, în amor, în viața de cuplu) inerente, cu compromisurile de rigoare. Prietenia din tinerețe s-a tot diluat cu vremea, de-acum se văd din ce în ce mai rar și, cînd o fac, încearcă, mai mult sau mai puțin conștient, mai mult sau mai puțin ridicol, să regăsească starea aurorală. De fapt, cuvîntul "prietenie" s-a cam golit de sens: unul dintre ei a trecut printr-o perioadă grea, a stat în spital, iar unii dintre vechii comilitoni habar n-au avut. Acum, fiecare trece printr-un moment de cumpănă, ceea ce îi face să se adune, pentru cîteva zile, în casa unuia dintre ei, prilej de a-și expune unul altuia problemele și de a constata, în final, lucid, că prietenia s-a cam dus iar ei și-au cam ratat viețile (dar nu spunea Sartre că povestea oricărei vieți e povestea unui eșec?). Soluțiile sînt, ca întotdeauna, individuale: unii continuă, scrîșnit, o viață de care nu sînt mulțumiți, altul se sinucide. Am rezumat piesa Cloaca, din 2002, a autoarei olandeze Maria Goos.

Personalitățile celor patru sînt foarte diferite: un politician extrovertit, egolatru și acrit pentru că s-a născut și veșnic a rămas o tînără speranță, destul de egoist pentru a nu reuși să-și salveze căsnicia (Alexandru Jitea); un avocat de succes odată, căzut pradă drogurilor, care încearcă să revină pe linia de plutire, dar cu mintea încă tulbure (Gabriel Răuță); un regizor de teatru care pare să fie la modă, cu un început precoce de disfuncție erectilă, dar care nu ezită să profite de junele aspirante la statutul de actriță (Lucian Ghimiși); un critic de artă care lucrează la primărie, posibil homosexual, a cărui pasiune pentru pictură l-a împins la niște încălcări ale legii pe care nu le poate rezolva decît prin sinucidere (Mihai Marinescu). Pentru culoare, apare și o tînără prostituată rusoaică (Macrina Bârlădeanu), cadoul prietenilor la aniversarea de cincizeci de ani a politicianului - care, culmea, cade exact în una dintre zilele acestei revederi forțate - de care acesta nu se poate, însă, bucura pentru că operația ei de cezariană îi aduce prea mult aminte de una dintre nașterile cu probleme ale soției lui.

Scris destul de alert, cu replici strînse și credibile, textul oferă fiecărui actor o partitură extrem de generoasă. Aici stă însă și problema acestui text: e repetitiv în construcție. Pe rînd, fiecare actor spune, de fapt, cîte un monolog pe care ceilalți nu-l ascultă (nu e chiar formula din Bash, dar nici departe nu sîntem). Or, schema odată prinsă, nu mai impresionează la reluare. În plus, această formulă de text nu prea permite adevărate relații între actori.

Actorii sînt însă minunați și scot, cred, maximum posibil din acest text. Ca de obicei, Theodor-Cristian Popescu, unul dintre acei regizori ai noștri care au un program (nu doar) estetic bine conturat, face o regie reținută și în favoarea lor (cu Jitea și Răuță a mai lucrat, de altfel, la Nottara, la Metoda și la Panică), punînd accentul pe descifrarea sensurilor textului și pe cizelarea interpretărilor. Personajul lui Mihai Marinescu e, prin scriitură, cel mai enigmatic iar actorul joacă în consecință: discret, cu atitudini doar sugerate, cu gestică și tonalități atent controlate. Lucian Ghimiși are, poate, cel mai ingrat rol: personajul lui e un artist cabotin și un ins cam fără scrupule, destul de vulgar; are și el problemele și candorile lui, iar Ghimiși îl face chiar simpatic pe alocuri. Mai nuanțat în vulnerabilitatea lui e avocatul lui Răuță, pendulînd între o siguranță de sine pe care o afirmă încercînd să creadă în ea și abandonul în fața neputinței de care e perfect conștient. Memorabilă e figura politicianului amar al lui Jitea care umple efectiv scena cu energia lui perfect stăpînită; gama întinsă de stări pe care le redă e impresionantă: de la frustrare (față de soție, față de copii, față de colegii de partid) și furie abia stăpînită și discurs revendicativ, la durerea rememorării nașterii dificile a unuia dintre copii, trecînd prin plăcerea reușitei unei mici combinații politico-detectiviste; respingător prin versatilitate și egoism, prin lipsa empatiei, dar și atașant în momentele de sinceritate, cînd își dă jos platoșa rămînînd doar un băiat neînțeles și incapabil să-și transmită sentimentele. Alexandru Jitea e unul dintre acei actori rari care nu are un "gen". Pare că poate juca orice la fel de asumat, îl crezi în fiecare rol. Vorbind în rusă (cu supratitrare), Macrina Bârlădeanu e o prezență agreabilă.

În interviul (luat de Silvia Dumitrescu) din caietul-program, regizorul pare să ideologizeze excesiv acest text. Or, nu cred că e cazul. E vorba despre prietenie, despre compromis, despre capacitatea de a-l înțelege pe celălalt, despre știința de a nu fi doar egoist, despre artă. Nu cred că e vorba despre o reacție la "deplasarea înspre feminin" a societății, despre "presiunea colosală asupra noțiunii de bărbat, a ideii de masculinitate". Cred că există și femei politician frustrate, femei pe care pasiunea (pentru cineva sau ceva) le conduce la compromisuri inavuabile sau cărora poziția de putere în care se află le permite să abuzeze de subordonați. Din fericire pentru spectacol, discursul acesta ideologizant nu ajunge aproape deloc pe scenă. Decorul (o încăpere spațioasă, placată în lemn și elegant mobilată, în tonuri calde, din apartamentul criticului de artă, cu o grădină sugerată în partea opusă publicului) e atemporal și nu fixează un loc al acțiunii (în afara numelor, de altfel, nimic nu sugerează că lucrurile se petrec în Olanda, deci cred că nu ține nici afirmația regizorului că piesa e tipic olandeză, citînd un pasaj din Houellebecq care spune că Olanda nu e o țară, ci o "întreprindere, o țară fondată pe comerț, pe bani"). Ideologizant și tezist peste poate e doar monologul prostituatei, inutil lungit (era suficient să ne spună că e mamă, ceea ce oricum se înțelegea din ce spune politicianul) și, oare, lipsa supratitrării n-ar fi potențat senzația de neînțelegere, de lipsă a comunicării într-o situație menită tocmai comuniunii?).

Cu minusuri (în special din cauza textului) și plusuri, balanța înclinînd net spre plus, cu actori pe care e o bucurie să-i urmărești, Cloaca e o reușită a Nottara-ului. Cred că va fi un succes de durată.

Cloaca, de Maria Goos. Traducerea: Liliana Alexandrescu. Regia: Theodor-Cristian Popescu. Scenografia: Theodor Cristian Niculae. Cu: Mihai Marinescu (Pieter), Alexandru Jitea (Joep), Gabriel Răuță (Tom), Lucian Ghimiși (Maarten), Macrina Bârlădeanu (Femeia).
Teatrul "C.I. Nottara". Data reprezentației: 13 februarie 2022