Victimele fandacsiei - Oleanna

Dacă ar ști să și râdă, ai putea crede că acest fascinant David Mamet se trage din stirpea lui Caragiale, cu al său "văz enorm și simț monstruos" (vezi și articolul Un rebel al scenei americane contemporane: David Mamet de Stanca Ioana Ursu). Chiar cu riscul de a contraria, îmi permit să consider acest text, Oleanna, - scris cu fix 30 de ani în urmă - drept unul de anticipație. La vremea când Hollywood-ul se lăbărța, orgasmic, în efectele vizuale produse cu ajutorul calculatorului, oferind bizonilor americani (și așa mult mai departe) producții bănoase, fastuoase și etern victorioase ca The Lawnmower Man, Freejack sau Body Snatchers, clarviziunea reală și vitriolantă a lui Mamet avertizează, cu o înspăimântătoare precizie, încotro se îndreaptă și se strâmbă intelighenția americană. Iar de acolo, tot mai la vale...

Dar, cu un singur Caragiale nu se face destul prăpăd. Așa că același autor se mai întâlnește în modul de a gândi cu un alt român - Eugène Ionesco. Asocierea tematică e greu de evitat, întrucât Oleanna este, la urma urmei, un altfel de Lecția - nu doar întoarsă pe dos, ci și cu o serioasă garnitură de rinocerită. Curios: atunci când a scris acest text, în 1992, erau 32 de ani de la premiera absolută a piesei Les Rhinocéros (Royal Court Theatre London, în regia lui Orson Welles, cu Sir Laurence Olivier). Tot 32 sunt, azi (tocmai azi!), când Teatrul de Artă are inspirația curajoasă de a reduce în discuție, prin montarea textului, maladia globală a hipercorectitudinii politice, așa cum a fost ea zămislită peste Ocean; iar apoi exportată cu zel în toată "lumea bună"... ca să o dea și pe ea pe brazdă.

Pornind de la incandescența temei, montarea regizorului Bogdan Budeș nu se pierde în fasoane estetice, în chestii "spuse adânc", nici măcar în ceva "șopârle" pe gustul publicului. Nu! Regăsim acolo, pe scena ce conține, ca decor, doar un practicabil, un birou și două scaune (și mai e un telefon, care sună înnebunitor, aducând în scena tot mai inflamată exteriorul presant, amenințător și angoasant), teatrul cel mai realist și mai solid cu putință. Azi, i se mai aplică și eticheta de minimalist, dar nu găsesc termenul ca fiind cel mai fericit. La urma urmei, orice esență este, și ea, la fel de minimalistă. Deci fără diluare, fără divagații sau efecte amplificatoare. Nici nu e nevoie. Textul spune totul: limpede și tăios, îndesat și fără putință de tăgadă. Ce nevoie mai aveai de pavoazare suplimentară? Este o dovadă de maturitate artistică să nu dorești, cu tot dinadinsul, să ieși mai în față decât permit logica și bunul simț. Opțiunea artistică este solidă. Actorii, excelent aleși și îndrumați, oferă recitaluri de autenticitate, de forță interpretativă. Conștiința lui Mamet este absorbită și purtată către public grație ideilor și replicilor sale; îmbogățită cu nuanțe și trăiri autentice prin doi foarte buni profesioniști, actori maturi - Cristiana Luca și Lucian Pavel. Ei izbutesc, prin jocul lor, să te țină în priză pe tine, ca spectator, de la prima și până la ultima replică. E puțin lucru? Nu. Este imens.

Ce se petrece acolo, în încăperea ca un laborator de disecție mentală? Ai zice că, la început, nu mare lucru. O vizită neanunțată, dar tratată, de gazdă, cu politețe. Civilizat și amabil, John - profesor universitar - o primește în cabinetul său de studiu pe Carol. Fata, urâțică, stingheră și confuză, a venit să se milogească efectiv pentru a primi, fără merit, nota de trecere, fără de care ar fi automat exmatriculată. Spectacolul pe care îl oferă intelectuala în devenire este penibil; ți se face milă, dar și silă de ea. Raportul de forțe apare grav dezechilibrat: un intelectual serios, cadru universitar, față în față cu neputința, ignoranța și lipsa de orizont.

Corigenta își etalează toată goliciunea mentală care nu o califică, nicicum, pentru a trece, chiar și la limită, examenul respectiv. Umilă și dezlânată în discurs, amestecând jalnic termeni și noțiuni despre care nu prea are habar, își exhibă cu o penibilă umilință precaritatea nivelului cultural, dacă nu chiar intelectual. Vinovăția se află, paradoxal, la cel sâcâit, inoportunat, agasat: profesorul.

De ce nu o dă pe ușă afară? Din considerente "învechite": onoare, simț pedagogic... adică slăbiciuni. Ba chiar, din milă, încearcă să o ajute: o ia cu binișorul, o încurajează cu răbdare, cu delicatețe... Compasiunea sinceră decurge, fatal pentru el, dintr-o admirabilă onestitate profesională și umană. Omul e cumsecade, cedează în fața degringoladei în care vizitatoarea se află. Și, atunci, comite cea mai mare eroare: încearcă să o readucă pe linia de plutire.

Un întreg proces de recuperare emoțională, de înțelegere excesiv de binevoitoare a limitelor afișate de aceasta, se derulează sub ochii spectatorului. Victorie (de etapă): încet-încet, disperarea fetei este înlocuită de un aparent echilibru emoțional. Scapă de frică, începe să vorbească apăsat, să pretindă drept la replică - chiar dacă nimic din alura ei intelectuală nu o face eligibilă pentru așa ceva. Susținută la figurat, dar și la propriu de bună credința bărbatului matur și omenos, pare capabilă să-și revină. Dacă nu ești atent, ai zice că este doar o studentă silitoare. Fără disponibilitatea de a dialoga a profesorului... fără bunăvoința, și eleganța (excelent jocul dubitativ, plin de nuanțe, cu replici frânte, controlate și tăiate spre a nu o jigni și a păstra esențialul, al lui Lucian Pavel), mereu atent și prevenitor, ai fi zis că Eliza Doolittle a înviat acolo, de sub bagheta profesorului Higgins.

Iat-o, deci, aproape scuturată de emoții și complexe, pregătită parcă să-și depășească limitele precare. Doar că - așa cum constatăm în trafic, la șoferii proști - există depășiri nedorite, hazardate, periculoase. Cele în care vinovatul făptuiește, iar victima are de suportat consecințele nefaste, nimicitoare (în cazul de față) devastatoare. Ce este prejudecata? "O credință netrecută prin filtrul rațiunii", îi explică profesorul. Ei, și? Trezită la viața ei de moluscă cu pretenții, scăldată vârtos în mlaștina unei găunoase hipercorectitudini politice (căci numai asta i se potrivește), juna scuturată de emoții devine, pas cu pas, arțăgoasă; apoi pretențioasă și la o nouă escaladare a pretențiilor, chiar agresivă. Vorba aceea: pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești. (Am întâlnit și eu în viață acest fenomen: al complexaților veleitari care, dacă ai comis greșeala să-i ajuți într-un moment de cumpănă, nu te iartă apoi, pentru că ei știu că atunci le-ai fost superior; deci i-ai înjosit).

Așa ajunge vipera cu ochelari să sară la gâtul binefăcătorului ei. Utilizând, foarte sigură pe ea, un instrumentar mincinos, agresiv și aberant, îl acuză pe bietul om, de toate relele imaginabile: că ar fi stabilit, doar ca s-o înjosească pe ea și pe mediocrii de același calibru, ierarhii elitiste și perfecționiste; sau că o discriminează, laolaltă cu colegii ei de militantism. Răstălmăcirea este singurul mecanism pe care-l stăpânește și utilizează cu tupeu. Întărită prin apartenența la grupul semidocților cu pretenții academice, doldora de inepții la purtător, în total răspăr cu realitatea, ea reclamă ceea ce i se năzare că ar fi însemnat atitudine sexistă. De aici și până la a-l învinovăți de tentativă de viol, pentru gestul lui de compasiune și îmbărbătare, nu e decât un pas. Contrariat, uluit și, în cele din urmă, răpus, omul încearcă să o domolească. Crede, în mod eronat, că dacă o ia cu binișorul ar putea-o face să înțeleagă, să revină la rațiune și bun simț - aceeași eroare fatală, comisă și de personajul Bérenger în fața Ucigașului fără simbrie.

Dialogul dintre ei devine imposibil. Studenta este pe valul detestabilei sale doctrine. După care, vorba Caragialelui: din fandacsie dai în ipohondrie... și p-ormă firește că și nimica mișcă, Efimițo! Mistificarea multilateral dezvoltată a oricăror argumente este singurul lucru la care se pricepe cu adevărat juna cea corectă politic. Rezultatele dezastruoase sunt turnate, la foc automat, în malaxorul deplorabilei ideologii care îi animă pe ea și restul grupului de "rinoceri" în numele cărora cuvântă. Șantajul din final vine ca o apoteoză a dezlănțuirii ei abjecte - pentru a nu-l distruge administrativ pe omul din fața ei, pretinde epurarea ideilor prin uciderea argumentelor; în cazul de față, a cărților care îl conțin. Așa făceau și naziștii, și comuniștii.

Cristina Luca evoluează impecabil pe traseul ascendent-gonflabil al personajului. De la ingenuitate la monstruozitate, ea parcurge cu finețe toate etapele "succesului". Relația cu Profesorul se contruiește cu finețe de filigran, stările emoționale sunt nu doar veridice, dar funcționalitatea lor în ansamblul conflictului evită orice stridență, grabă sau accent nepotrivit. Cei doi parteneri se înțeleg perfect acolo, în scenă, se simte că le place confruntarea complicată pe care o susțin. Ingenuitatea perfidă, perversă și distrugătoare a Studentei se insinuează până la urmă în toate cotloanele realității instituționale pe care o atacă și o anihilează. Dar, indiferent de precaritatea contextului care îl va rejecta din sistem, Profesorul rămâne viu, în picioare, de neînfrânt în demnitatea și dreptatea care, orice ar face ei, tot ale lui rămân.

Emanând finețea și fragilitatea unei dantele (obiect devenit vetust, azi), spectacolul semnat de Bogdan Budeș te revoltă, de cutremură și te deprimă. Mai ales în zilele noastre, când ideologia "aceea" se străduiește să acapareze toate mințile, spre a le pune pe calapodul ei stupid.

M-am întrebat, la sfârșitul reprezentației, care e motivul pentru care titlul piesei este Oleanna? De unde vine și ce vrea el să semnifice? Ei bine, aflând secretul, am apreciat la justa proporție sarcasmul feroce al lui Mamet: acea Oleanna reprezenta, acum aproape 200 de ani, o entitate teritorială utopică, despre care legenda spune că ar fi existat undeva, prin Norvegia, unde oamenii liberi și intelectuali trăiau fără griji. O legendă, desigur, folosită într-un feroce contrapunct ideatic de Mamet, al cărui motto este: "Dac-aș fi în Oleanna, / Oh, acolo-aș vrea să fiu / Nu în lanțuri în Norvegia / Unde putrezesc de viu." Deci, dragi artiști cărora vi se impune respectarea noului decalog al culturii americane, liniștiți-vă: așa și numai așa ajungeți în Oleanna, unde nu există nici neînțelegeri, nici conflicte sau nepotriviri... unde nu e durere, nici întristare, nici suspinare.