Arondismentul parizian care reprezintă cadrul și dă și numele filmului este atipic. Locuit în special de imigranți asiatici, cu blocuri înalte de locuințe, zona este adesea adusă în prim-plan prin cadre generale cu trenuri suspendate, blocuri moderne de locuințe sau birouri ori parcuri fără istorie. Monocromul filmului face totul încă mai auster, adăugând un mister post-industrial. Practic, Parisul pe care îl știm cu toții dispare pentru a lăsa locul unui spațiu urban internaționalizat.
Chiar și limba franceză a protagoniștilor nu este neapărat o limbă organică, ci apare ca o lingua franca funcțională. Protagoniștii comunică și se iubesc prin intermediul ei, dar prea puțin îi jură iubire.
Filmul se deschide cu o serie de planuri-ansamblu, impersonale, ale clădirilor moderniste. Apoi, imaginea coboară într-una din aceste multe locuințe nediferențiate în care cunoaștem protagoniștii, odihnindu-se goi și asudați după o ședință de amor.
Émilie (Lucie Zhang), prima pe care o vedem, este o tânără cu origini chinezești, visătoare și puțin răutăcioasă. Ziua lucrează într-un call center, dar nu este împăcată cu soarta sa și nu ratează nici o ocazie să îi împungă pe ceilalți atunci când repercusiunile nu sunt prea grave. Cu puțin timp în urmă, la ușa apartamentului ei bătuse Camille (Makita Samba), un tînăr profesor arătos. Își căuta o colegă de apartament, iar Émilie nu rezistase să îl ia sub acoperișul și în așternutul ei, fără să se gîndească la consecințe, după logica declarată: "Întâi ne-o tragem, și apoi mai vedem."
De altfel, situația nu-i displace nici acestuia, care declară despre viața sa amoroasă că "își compensează frustrarea profesională printr-o activitate sexuală intensă." Charisma sexuală a lui Makita Samba reprezintă pilonul unor complicații în care atracția hormonală este explorată printr-un exercițiu cinematografic care urmărește complicațiile sentimentale și sexuale deopotrivă.
Povestea se bifurcă după tensiunile inevitabile dintre cei doi. Cuibușorul de nebunii din arondismentul 13 este închiriat către Nora (Noémie Merlant), o studentă de treizeci de ani, care încearcă să-și reia studiile după o carieră de succes în imobiliare. Însă și ea are propriile probleme de înfruntat. Parcursul academic îi este distrus când descoperă că seamănă perfect cu o vedetă de videochat, Amber Sweet (Jehnny Beth). Curiozitatea îi dă ghes să afle mai multe despre aceasta, iar destinele celor două sosii încep să se încrucișeze, partidele de sex să se multiplice. Într-un final, fiecare ajunge să se descopere și să se accepte în căutarea împlinirii amoroase.
Partiturile actoricești sunt reușite. Se remarcă cea a lui Noémie Merlant, personajul ei fiind cel care suferă cea mai mare presiune și ajunge la cea mai mare transformare interioară.
Atracțiile majore ale filmului sunt reprezentate de imaginea elegantă în alb-negru și de muzica electronică originală semnată Rone. Monocromia reușește să introducă arhitectura modernistă ca prezență reală în poveste și, totodată, să cadreze amorurile într-o saga vizuală demnă de urmărit. La rândul ei, muzica minimalistă electronică punctează chirurgical schimbările de puls, alături de câteva teme percutante care însoțesc cadrele generale urbane.
Astfel, Les Olympiades, Paris 13e / Paris, arondismentul 13 este un film carnal desfășurat într-un cadru urban post-industrial generic. Personajele se dezvoltă împinse de o tensiune sexuală dozată satisfăcător într-un monocrom bine croit, chiar dacă poveștile în sine seamănă mai degrabă cu liniaritatea unor seriale tv decât cu o narațiune artistică elaborată. Nu în ultimul rând, deși destul de sfioasă și folosită cu parcimonie, muzica adaugă un plus de frumusețe estetică ansamblului.