Viaţă fără excese - Oliver Twist

"E o greşeală să te gîndeşti la Oliver Twist ca la o poveste realistă", scria Graham Greene într-un spectaculos eseu despre Dickens. "Spun asta ca să descriu cartea, nu ca s-o critic", continua el, "căci ce imaginaţie putea să aibă acest tînăr de 26 de ani, ca să construiască o legendă atît de monstruoasă şi de plină!". "Monstruoasă" e cuvîntul cheie, căci monştrii lui Dickens - garguiul de Fagin, cu şcoala lui de hoţi; bestia de Bill Sikes, cu potaia lui fioroasă - sînt cei care-şi pun pecetea pe imaginaţia noastră, în timp ce personajele pozitive, ca de pildă angelicul gentleman care-l adoptă pe orfanul Twist, o lasă aproape neatinsă: "Cum să credem în triumful acestor stafii inadecvate ale bunătăţii? Ca să triumfe, ele au nevoie de mişculaţia auctorială complexă, dar pur mecanică, din ultimele pagini." Şi nu triumful lor ne atinge pe noi - sublinia catolicul Greene, pregătindu-se să măture definitiv referinţele lui Dickens ca "autor pentru copii" şi să-l recruteze la cauza sa -, ci "situaţia lui Oliver, încleştarea coşmărească dintre întunericul în care umblă demonii şi lumina în care un bine ineficient îşi dă ultima bătălie într-o lume condamnată... Oare e atît de extravagant din partea noastră să ne închipuim că în acest roman, ca şi-n multe dintre cele ce i-au urmat, se strecoară, nerecunoscut de autor, semnul etern şi fascinant al maniheistului, acea simplă şi teribilă explicaţie a condiţiei noastre - că lumea n-a fost creată de Dumnezeu, ci de Satana -, acea muzică ademenitoare a disperării?"

Extravagant sau nu, o ecranizare după Oliver Twist depinde de impresia pe care o fac monştrii săi. Versiunea din 1948 a lui David Lean, cu întunericul ei de calitate germană (importat, de altfel, din filmul expresionist) şi cu Alec Guinness în rolul lui Fagin, e exemplară. Dar poate şi mai admirabil este Oliver! (Carol Reed, 1968), care reuşeşte să fie un film muzical şi, în acelaşi timp, să păstreze suficient întuneric (bufniturile bastonului cu care Bill Sikes crapă capul prietenei sale, Nancy; trosniturile bîrnei de care se agaţă Sikes căutînd o scăpare şi găsind o spînzurătoare) ca să-i arate lui Lars von Trier ce-i aia să dansezi cu noaptea. Teoretic, o versiune semnată Roman Polanski ar trebui să aibă toate şansele de a fi acceptată în această companie: cu faimoasa lui înclinaţie spre monstruos şi macabru (şi cu rădăcini biografice într-un întuneric şi mai uitat de Dumnezeu decît cel cunoscut de Dickens şi de Oliver: Holocaustul), Polanski ar trebui să fie un interpret ideal al poveştii lui Twist. Şi ce face? O tratează relativ realist. De ce? Care e problema? Marea problemă e, desigur, Fagin: Fagin e cel mai hidos personaj din carte; el este, de asemenea, evreu (şi, în prima ediţie a cărţii - în 1838 -, Dickens nu-şi lăsa cititorii să uite nici o clipă de identitatea etnică a spurcăciunii). Deci ce faci cu el? La trei ani după război, Lean şi Guinness l-au lăsat aşa cum era - şi au suportat anumite consecinţe. Reed şi compozitorul Lionel Bart au ales să mute tot întunericul pe terenul lui Sikes şi să transforme diavolul în showman, iar şcoala de hoţi în trupă de varietăţi. Polanski şi scenaristul său, Ronald Harwood (care a scris şi The Pianist), merg mai departe pe această linie. Fagin nu mai apare din întuneric, rînjind pe un fundal de flăcări, cu părul şi barba vîlvoi şi, eventual, cu o furculiţă în mînă, ci într-un plan general, împreună cu copiii - nu e atît de diferit de ei, nu e celălalt, nu e altceva. Aşa cum îl joacă Ben Kingsley, are mereu în ochi o minusculă scînteie de blîndeţe şi răspunde la insultele lui Sikes (nici ele antisemite) cu un rîs cordial perfecţionat într-o viaţă de umilinţă.

Întrebarea pe care ţi-o pui în legătură cu acest Fagin inofensiv este: ce mai caută în poveste? Nici măcar nu cîntă şi nu dansează ca în Oliver!. Şi-a pierdut rostul. Noi, cei de azi, avem toate motivele să fim oripilaţi de antisemitismul nonşalant al epocii lui Dickens, dar, dacă nu acceptăm ideea că geniul lui de romancier putea fi stimulat şi de astfel de lucruri, atunci nu mai are rost să ne încurcăm cu Oliver Twist. Filmul nu e plicticos, dar Polanski nu face decît să ne piloteze eficient, sigur pe sine, pe toate etapele unui traseu foarte cunoscut. Nu ne dă nimic. Personajele nu-şi pun pecetea pe imaginaţia noastră, pentru că imaginaţia lui Polanski nu-şi pune în nici un fel pecetea pe ele; în loc să le întărîte, să le provoace să dea tot ce au în ele, le prescrie tuturor, în diverse doze, tratamentul anti-stridenţă pus la punct în primul rînd pentru Fagin. Dickens-ul lui Polanski arată aşa cum arată, uneori, marii autori atunci cînd ne vorbesc din paginile manualului de literatură: domesticiţi, bonţi, lecuiţi de stridenţele şi de exagerările lor, prea respectabili ca să ne mai ispitească la vreo extravaganţă.