Sau ultima oră, cum ar fi spus Mihail Sebastian: duminică seară, pe 20 martie 2022, la reprezentațiile cu Steaua fără nume de Mihail Sebastian (la Teatrul Maria Filotti din Brăila) și MaMe, creație colectivă (la Teatrul Dramatic Fanni Tardini din Galați), au asistat aproximativ 640 de spectatori. Cele două spectacole, regizate de Cristian Ban, și-au avut premiera în 2021 și, respectiv, în 2020 și rulaseră, până aseară, peste 10 reprezentații la sediu (plus alte câteva în turneu), la care, e drept, sălile nu se umpluseră din cauza restricțiilor pandemice. Aseară, la Galați s-au adăugat scaune suplimentare, iar la Brăila, dacă au existat 4-5 locuri libere la staluri. La final, în foaierul teatrului brăilean, parte din liceenii prezenți la spectacol și profesoarele acestora stăteau la coadă să se fotografieze cu afișul spectacolului (în format mare, foarte mare).
Orașul cu salcâmi și case seculare
Singur - Viața lui Mihail Sebastian de Tatiana Niculescu a apărut pe piață pe 5 martie 2022. "Să știți că se vinde foarte bine", povestește cu oarece mândrie locală doamna librar de la Humanitas-ul ce s-a deschis în urmă cu câteva luni chiar pe colțul dintre Teatrul Maria Filotti și pietonala Mihai Eminescu. Fostă Republicii. Fostă, la început de secol 20, Regală. Așa se numea în octombrie 1907, când, nu departe de intersecția dintre Regală / Eminescu și Bd Alexandru Ioan Cuza, în casa de pe Cuza 156, se năștea Iosef Hechter. Adică, Mihail Sebastian.
Pe bulevardul în arc de cerc (cu nume neschimbat până azi!), la numărul indicat în certificatul de naștere reprodus în cartea Tatianei Niculescu, se află și azi un imobil, același (restaurat) / altul, construit pe același amplasament. Casa cu etaj e situată nu departe de Colegiul Național Nicolae Bălcescu, pe care Sebastian l-a absolvit în 1926 (după ce a trecut cu succes bacalaureatul al cărui șef de comisie fusese un alt brăilean faimos, Nae Ionescu). Tot pe Cuza, dar la numărul 69, Sebastian a urmat cursurile primare la Școala primară de băieți, a Comunității Evreilor. Clădirea, care acum nu mai există, se învecina cu Gimnaziul Herș Leib și Netty Schaffer și cu Baia Comunității Evreiești, două monumente istorice splendide, ce au mare nevoie de ample lucrări de restaurare. Ca, de altfel, alte zeci, poate sute de construcții de final de secol 19, început de secol 20 din (cândva) prea-frumoasa Brăilă.
Cel care știa să piardă
Oare ce-ar fi gândit cel pe care viața l-a învățat, de atâtea ori, să piardă despre duminica asta însorită de martie, când pașii și gândurile unor turiști i-au urmat, cu cartea în mână, itinerariile adolescenței pentru ca, pe seară, să se lase purtați de entuziasmul unei săli neașteptat de pline și neobișnuit de calde, aplaudând, râzând, lăcrimând la Steaua lui fără nume și fără noroc? Cu un destin făcut faimos de Jurnal 1935-1944, volum publicat în 1996 și devenit unul dintre cele mai de succes titluri din portofoliul editurii Humanitas, Sebastian are parte de o posteritate ce aproape că răstoarnă semnul zodiei sub care s-a derulat mare din viața lui. E ca și cum cineva chiar a dat numele lui unei stele ce luminează pe un cer spre care unii dintre noi privesc uneori.
Orașele și ceasurile lui Cristian Ban
Cine a văzut Orașul nostru (adaptare după Thornton Wilder, la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad) sau mai sus-evocatul MaMe de la teatrul gălățean știe cu câtă infinită atenție, grijă, empatie și delicatețe se apropie Cristian Ban de timpuri vechi și de orașe mici, de lumi care nu mai sunt și de oameni care au trăit cândva. Steaua fără nume a lui Sebastian e probabil genul de întâlnire magică, între două tipuri de sensibilitate care "nu s'au văzut niciodată, se caută, se presimt, se cheamă...".
Steaua lui Ban e, printre altele, un omagiu adus acelei comune urbane cu 8.246 de locuitori, cu judecătorie, spital și liceu, de găsit pe hartă undeva pe Valea Prahovei, între Breaza și Sinaia (poate la Comarnic, poate doar în imaginația dramaturgului), în fapt o splendidă metaforă pentru târgurile mici din România și Europa Centrală interbelică, în care, deși trenurile de mare viteză nu opreau niciodată, s-a trăit, s-a bârfit, s-a iubit cât în oricare mare oraș din oricare epocă. Inventând pentru eleva Zamfirescu (Blanca Doba) și calfa Ichim (Ciprian Chiricheș) rolul de amfitrioni și de ghizi prin istoria Stelei fără nume, Cristian Ban ne invită, în fapt, să pășim într-un timp ce nu mai este pentru a exista, vreme două ceasuri, alături de câțiva oameni și de visele lor.
Superbul decor al Cristinei Milea (binemeritată nominalizare la Gala Premiilor UNITER 2022) transformă călătoria în timp în fapt concret. Personajele se ivesc, evoluează și dispar dintr-un uriaș ceas în al cărui mecanism se întâmplă toate câte Sebastian le-a imaginat într-un final de război (premiera absolută a avut loc în martie 1944) când tot ce părea că scăpase demenței umane era cerul.
Acolo trăiește profesorul Miroiu, căruia Nicholas Cațianis Jr. îi împrumută clasicele stângăcie, ezitare, timiditate, plus o doză de memorabil farmec, acolo înnoptează Mona, pe care Narcisa Novac o poartă cu convingere și multiple nuanțe de-a lungul lungului drum al nopții către Alcor și către sine, acolo Monica Ivașcu și Adrian Ștefan mizează, inspirat, pe umorul powered by domnișoara Cucu & Grig, acolo trăiesc profesorul de muzică Udrea (Dan Moldoveanu), șeful gării (Marcel Turcoianu), doamna (sîc) Pascu (Elena Andron).
Odată în plus, Steaua fără nume se developează a fi, în primul rând, drama Monei, personajul prins între lumi, care are de luat o decizie după o călătorie și o noapte inițiatice. În siajul acestei mereu și aproape universal valabile dileme umane (a fi sau nu a fi fideli marilor noastre sentimente), Cristian Ban strecoară, cu atenția, grija, empatia și delicatețea invocate mai sus, o altă temă majoră: ce se pierde atunci când o lume dispare, când un mic burg / țară se golește de oameni, când Occident Expres-urile își iau tributul din visele celor care le privesc cu jind, fluturând batiste în gările mici în care "nu curge apă, nu arde lumina și unde nu opresc trenurile rapide".
Aseară, la Brăila (și la Galați), "aventura asta ridicolă, care se numește viața noastră" a fost, pentru o dată, "albă, limpede, strălucitoare", ca și cum "gesturile noastre zadarnice, visele noastre căzute, tot ce am fi vrut să cutezăm si n'am cutezat, să iubim si n'am iubit, tot, tot" s-a împărțit, s-a simplificat, s-a împlinit.