aprilie 2022
Madres paralelas / Parallel Mothers
Pot spune despre Madres paralelas / Mame paralele al lui Almodovar că este un film de culoare. Pur și simplu un film de culoare. Centrat obsesiv pe culoare, vreau să spun. Clarific, pentru că urmează să spun că nu mi-a plăcut și e de rău augur să zici "de culoare" și "nu mi-a plăcut" în aceeași cronică, în același context. Nu?

Dar uite, acum, vă promit, detaliul ăsta cum că e "un film de culoare" e printre puținele care îl fac agreabil, poate singurul pentru care l-aș mai vedea și a doua oară. Nimeni nu locuiește în case atât de savuroase cromatic, spitalele devin și ele distopice, mai mai că îți plac atât de tare estetic încât le uiți scopul, sunt, tăticule, niște cadre incredibile, merg incredibil pentru atmosferă, serios, v-aș zice să dați pe mute și să vă uitați cu ochii mijiți și împăienjeniți numai pentru culorile filmului ăstuia. Știți reclamele alea la perwoll, lenor, dero 2 în 1 flori balsam, cocolino sensations & co.? Ei bine, luați-le pe toate, fuzionați-le într-un lungmetraj de 120 de minute și acolo suntem vizual, dar ceva mai aplecat pe detaliile designului interior, adică se filmează toate în Ikea, ceva de genul, ceva de geniul ăsta.

Dar chestia asta țipă Almodovar, cumva, nu-i așa? Da, țipă puțin The Human Voice, într-un preludiu cumva mult prea întins și... ok, ne-am prins cu toții, Pedro, tu ești. Din avion se vede că tu ești. Dar The Human Voice e mult mai bun. Mai condensat, sunt doar 30 de minute de scurtmetraj, mai tăcut, se aude mult mai puțină spaniolă, mai așezat, mai puțin tumultos, un succes.

Vizual și estetic, Madres paralelas e exact ce se întâmplă când reciclezi un succes de cu doi ani înainte, când parcă n-ai cules destul de pe urma lui și încerci aceeași semnătură cu mâna stângă (pentru dreptaci), sau dreaptă (pentru stângaci). Pedro se vrea ambidextru, dar cumva reușește să aducă fix nostalgia aia de la The Human Voice. Ar putea funcționa bine, ai putea chiar zice că e o rețetă, dar de data asta obosește.

Foarte-plăcutul vizual devine anticipativ, cvasi-repetitiv și prea grăbit pentru nevoia de contemplare pe care o naște. Apoi vine... spaniola. După mine, spaniola face din orice gen de film o comedie romantică accelerată semi-telenovelistic, e o barieră lingvistică pe care încă nu pot să mi-o depășesc. Vine cumva din felul de a vorbi și de a livra, mă aștept în orice clipă ca schimbul de bebeluși să fie anunțat cu o trupă de mariachi într-un autentic mexican party flavor. Totul e catharsis, fiecare cuvânt se desprinde cu 100% mai multă pasiune, cu 80% mai mult pathos, cu 60% mai puține pete pe... A, scuze, asta e o reminiscență de la coloritul de reclamă presărat cu atâta generozitate în tot filmul.

O intrigă romantică previzibilă, derivată din oferta unui nou job, aceeași pasiune irațională despre care vorbeam, un bebeluș nedorit decât de jumătate din participanții la concepere. O mamă singură. Un viol din partea colegilor de clasă a unei adolescente. Două mame singure. O prietenie previzibilă. Un schimb de bebeluși, tot previzibil. Multe teste de maternitate, tot felul de complicații. O nouă intrigă romantică, de data asta, zic eu, neașteptată, dar binevenită. Ciclul se termină odată cu îndeplinirea scopului pentru care a fost oferit jobul inițial.

Nu am cum să o contest vreodată pe Penelope Cruz (Janis), în orice limbă mi-ar vorbi și la orice oră, drept dovadă a obținut o nominalizare la Premiul Academiei pentru cea mai bună actriță cu acest film (are 4 în total și un Oscar). Cred că e absolut natural ca ea să fie feblețea fiecăruia. Dar totuși, spaniola nu mă ajută atât de mult să șterg vibe-ul ăsta de soap opera și să privesc Madres paralelas fără un filtru prestabilit.

Dolor y Gloria, Volver, Julieta ori La piel que habito deși făcute la ani distanță, au punctul "almodovaric" de convergență în construcția plotului ca dramă. Problema poate să răsară atunci când cel mai nou film al tău e un puzzle din cele mai cunoscute filme ale tale. E incredibilă similaritatea, uneori frustrantă, alteori e - poate - interesant de privit comparativ. Luați filmele astea și rulați-le în perechi pe câte 2 monitoare alăturate și observați. Construcții similare. Suprapuneri ocazionale. Semnături cromatice. Almodovar face actualizarea aceluiași tipar de film cum aș face eu un backup android. Cadrele cu ferestre și perdele în vânt. Stop motionuri în exact același stil. Tranziții cvasi-identice. Și atunci ce ne rămâne? Plotul.

Iar plotul pentru Madres paraleles, din păcate, nu e vreo revelație cinematografică, e previzibil de la un capăt la altul, cu o singură excepție, inserată acolo ca să devină un statement, pentru că există potențialul ăsta. N-o să dau prea multe detalii, să nu spoilăruiesc filmul pentru cei care urmează să îl vadă. E un exemplu cinematografic bun de mainstream. Cvasi-incitant, să zicem, dacă îi dai o șansă, dacă te prefaci puțin surprins, dacă o joci și tu că nu vedeai venind asta, deși erau semnalizatoare luminoase din 5 în 5 minute, un film simpatic pe integratul clișeelor și poate chiar mai lesne de privit pentru cei dintre voi care nu au problema mea cu spaniola (în produse de genul).

Un film de culoare, am zis. Nu, asta nu înseamnă mai rău decât celelalte neapărat. E un clasic Almodovar și foarte ușor de introdus în mainstream. Dacă e primul pe care îl vezi, e cel mai tare. Dacă respecți cronologia, fiind ultimul, e și cel mai predispus la comparația cu toate cele de dinainte. Poate chiar cu industria. Dar un lucru e clar oricum, îl recunoști dintr-o mie. Poate nu e tocmai mia aia care îți place, dar are identitatea regizorală a lui Pedro. Numai că na, ce să-i faci, e cel mai proaspăt scos din cutie, iar mie mi-a dat un flashback cu The Human Voice așa, la o primă vedere, sau la a oricâta vedere pe mute, pentru culoare. Doar că lipsește absurdul scurtmetrajului amintit, aici totul e explicabil și deductibil dintr-o mulțime de părți. Asta poate să fie și tare, totuși. Să fii gând la gând cu ce a scris Almodovar. Am văzut-o venind, Pedro! Bine, recunosc, poate a doua intrigă romantică nu chiar, deci chapeau pentru asta. Vă las și pe voi să vă minunați de ea și până acolo să anticipați, mă întorc să pun stop cadru pe culorile astea care și-o ard pasteluric pe cosmicul terestru. Mame paralele. Așa cum, bănuiesc, i-ai zice și uneia care nu se pricepe.



Regia: Pedro Almodovar Cu: Penélope Cruz, Milena Smit, Aitana Sánchez-Gijón, Israel Elejalde, Julieta Serrano, Rossy de Palma, Israel Elejalde

0 comentarii

În programul cultural

HBO 3
30.01.2023 18,55

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus