aprilie 2022
Madres paralelas / Parallel Mothers
Janis (Penélope Cruz) lucrează ca fotograf. Unul de succes, chiar. Deși se simte excelent în lumea pop-culture, în paralel este intens preocupată de aflarea adevărului despre uciderea bunicului său în timpul Războiului Civil Spaniol (1936-1939). Pentru aceasta contactează un chipeș antropolog criminalist care ar putea scoate la lumină crimele despre care se știe doar din povestirile femeilor din satul natal. Arturo (Israel Elejalde) îi descoperă și alte secrete, mai intime și pasionale, în urma cărora Janis rămâne gravidă. Fără alte detalii, ne trezim la maternitate. Aici Janis se împrietenește cu colega de salon, Ana (Milena Smit), o mamă adolescentă, tot singură.

Povestea continuă cu un vârtej de provocări, dezamăgiri, descoperiri și alegeri parțial previzibile, însă intense, susținute cu brio de jocul incandescent al Penelopei Cruz.

Ca în Blow Up (Antonioni, 1966), profesia protagonistului este simbolică pentru căutarea adevărului. Acolo se chestionează presupozițiile și limitele fotografiei de a surprinde realul. Aici, arta și meșteșugul fotografic sunt o formă de subzistență și independență a femeii. Fotografia glossy pentru revistele dedicate acestora, ironizată și criticată la Antonioni, devine la Almodovar un instrument de empowerment pentru femei. Mai mult, imaginea filmului pare inspirate tocmai din calitatea studiată a acestor reviste.

Culorile vii caracteristice lui Almodóvar sunt prezente într-un aranjament deopotrivă de puternic și bine gândit. Având în centru roșul intens specific lui Almodóvar, roșu care inundă și afișul filmului, culorile acționează ca vehicul pentru vitalitatea personajelor sale, pentru puterea interioară de a-și alege singure destinul. E drept că sublinierea culorilor este aproape maniacală, ca un watermark pe tot ecranul cu inscripția: "Aceste culori magnifice sunt proprietatea lui Pedro Almodóvar". Pe alocuri, ai impresia că s-a filmat cu aceleași decoruri și costume ca în filmul de anul trecut, The Human Voice.

Cromatica elegantă și îndrăzneață rimează astfel excelent cu feminismul declarat al filmului. Janis poartă la un moment dat, cât se poate de natural, un tricou "We all should be feminist". Însă, ironic, fără a fi militant, acesta accentuează situația de agent a protagonistelor, de subiecte ale propriei istorii, indiferent de ezitările sau violențele bărbaților.

În întorsăturile dramatice de situație, în fața lui Janis apare un episod dramatic în care asumarea adevărului devine o răscruce. Dilema în care este pusă amintește de o poveste din Biblia ebraică (1 Regi 3, 16-28) când înaintea înțeleptului rege Solomon și-au căutat dreptatea două mame. Amândouă născuseră de curând, însă copilul uneia dintre ele murise și ele se certau pe cel rămas viu, fiecare clamând că este al ei. Regele a poruncit să fie adusă o sabie cu care copilul să fie tăiat în două: câte o jumătate pentru fiecare petentă. Bineînțeles, mama adevărată a renunțat la cerere pentru ca pruncul să rămână în viață. Însă, spre deosebire de textul biblic, Janis și Ana, colega sa de salon, nu își caută dreptatea în exterior, în fața unei instanțe masculine. Nu se expun așadar la amenințarea unei justiții violente obișnuite să amenințe la propriu "cu barda". În schimb, relațiile dintre ele se construiesc mult mai subtil, unse cu intimitate și empatie.

Nu doar că personajele sunt preponderent feminine, dar sunt și individualități determinate, autonome. În viața lor bărbații sunt în cel mai bun caz prezenți, dar niciodată hotărâtori. Janis își asumă fără să clipească consecințele plăcerii unei iubiri carnale. Ana, deși violată, alege să nu intre în malaxorul justiției pentru răzbunare și, mai ales, își duce până la capăt maternitatea. Mama Anei (Aitana Sánchez-Gijón) este o actriță care a renunțat la familie și la viața burgheză pentru a-și continua cariera artistică (mediocră, de altfel). Șefa lui Janis (Rossy De Palma) este necăsătorită, întreprinzător de succes, care se implică în viața angajatei sale mult mai mult decât i-ar cere-o datoria. Cu alte cuvinte, femei care nu sunt definite de maternitate, deși și-o asumă fără să clipească atunci când este cazul.

Puterea personajelor și dramatismul întâmplărilor sunt potențate și de muzica originală a lui Alberto Iglesias (nominalizată la Oscar, asemeni lui Penelope Cruz), care marșează pe notele grave ale instrumentelor cu coarde (în special violoncel) pentru o un acompaniament încărcat de tensiune, dar în același timp optimist.

Așadar, prin Madres paralelas / Mame paralele, Almodóvar ne oferă un film ca un pahar de vin roșu cu buchet intens, băut într-o ceainărie șic.



Regia: Pedro Almodovar Cu: Penélope Cruz, Milena Smit, Aitana Sánchez-Gijón, Israel Elejalde, Julieta Serrano, Rossy de Palma, Israel Elejalde

0 comentarii

În programul cultural

Cinemateca Union
26.05 15,00

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus