aprilie 2022
Jaful
Comédie mare, soro...! Lume, lume!... O farsă doldora de toate ingredientele teatrului bulevardier se joacă, în premieră, la Teatrul Nottara: veselia macabră te ia în primire de îndată ce se sting luminile și începe bâlciul (firește că al deșertăciunilor, dacă autorul este un englez: Joe Orton - el însuși mort de peste jumătate de secol), grație impunătorului coșciug ce tronează majestuos în prim plan, cu locatara la vedere. În jurul lor roiesc - nu tocmai pios și, cu atât mai puțin îndurerat - toate harurile adunate, din cele mai vechi timpuri până în vremurile (post)moderne: ipocrizia, lăcomia, cinismul pragmatic, impostura... toate (con)duse aproape la paroxism.

De la primele replici, spectatorul dă piept cu o sarabandă de evenimente, unul mai șocant decât altul, puse în mișcare de o mână de personaje (aparținătorii, cum ar veni, plus un polițist șmecher și hoț) în stare de orice nemernicie, doar doar vor profita, care cum crede de cuviință, din evenimentul oarecum funebru, pentru a se îmbogăți de pe urma unui jaf alăturat cu dichis îndoliatei (ne)fericiri. Ce mai, tot tacâmul pentru o zdrumpăială cu răsturnări de situație, mai mult sau puțin verosimile, dar de efect la publicul larg.


Marea învârteală și, în final învârtelile pe (de)cont propriu se aglomerează și se dau cu capul de toți pereții, bântuind într-o veselie prin vecini, dulapuri safe-uri și coșciuge, prin suflete și buzunare. Cu excepția vedetei funebre - numai ea știe cum ajunsă în ipostaza respectivă - toate personajele implicate și complicate se dau de ceasul morții (vorba vine) întru chiverniseală necinstită, dându-și fără nici o reținere sau jenă arama pe față - unul câte unul și toți laolaltă. De sub fariseismul burghez, încep să pârâie din toate încheieturile, înainte de a se face praf, toți stâlpii onoratei societăți: biserica și familia, morala și, pour la bonne bouche, poliția în persoană.

Se vede că autorul John Kingsley Orton a fost ziarist în Anglia, patria de baștină a tabloidelor. Mort de tânăr, la nici 45 de ani, omul apucase zdravăn combinația dintre gustul tot mai "zglobiu" al publicului și divertismentul profitabil, fericindu-ne totuși cu o piesă demnă de reținut. De ce? Pentru că, oferind rețeta de succes ce avea să fie desăvârșită în faimoasele sitcom-uri care au urmat rețetei sale, izbutește totuși să îi atașeze, cum ar veni, dimensiunea mai pretențioasă a unei alegorii țintită pe societatea engleză. Aia aflată - dacă nu în descompunere - măcar într-o nefericită tranziție spre așa ceva. Pentru că vodevilul suit pe scenă azi, la Nottara, pare a avea cel puțin un strămoș mai de vază în ale dramaturgiei: pe Bertolt Brecht, cu a sa Operă de trei parale. Și acolo, fabula culeasă din lumea interlopă și condimentată cu arome politico-moralizatoare se răsucește mesagistic (ca să spun așa) și dă de azvârlita cu toată societatea, pe care o proptește la stâlpul infamiei ca ultimă soluție deratizatoare.


Cum textul lui Orton curge, parcă singur, având nevoie doar de o scenă și o mână de actori, mă întrebam la un moment dat ce caută în el un regizor ca Vlad Massaci, cu preocupări îndeobște mai substanțiale? Nici măcar la niscai tăieturi nu s-a putut încumeta (și, de aceea, spectacolul e cam lunguț), căci structura dramaturgiei seamănă cu ochiurile unei plase - desfaci unul, se deșiră restul, de nu mai înțelegi mare lucru. Dar, dacă tot a simțit (nu mă îndoiesc de asta) similitudinile cu Brecht, dl Masaci trebuie să fi venit cu ideea songurilor. În tradiția teatrului grec antic, era rolul corului să deslușească fabula și să lumineze spectatorul asupra semnificațiilor. Mă rog, Alecsandri al nostru, cu ale sale cânticele, făcuse cam același lucru... Așa cum generația mea nu poate să uite melodiile încântătoare ce ritmau spectacolul lui Ciulei cu Elisabeta II, din anii '70 (Teatrul Bulandra), ori cele compuse de Dan Andrei Aldea pentru A XII-a noapte. Acum, muzica și textele lămuritoare semnate de Cristina Juncu, chiar dacă departe de modelele (posibil) asumate, rup ritmul și trimit oarecum cu gândul la Oscar-izatul film al lui Rob Marshall Chicago. Dar nu mai mult, căci - cu toată străduința ei lăudabilă, desigur - cântecele Cristinei Juncu, sunt la fel de departe de muzica lui John Kander precum e România față de America.


Nici cu actorii nu a prea avut Vlad Massaci ce să facă. Îmbrăcați în pielea unor personaje construite în tușe groase, actorii n-au știut sau n-au vrut să le mai tempereze schematismul originar. Așa încât asistăm la replici rostite strident (uneori chiar su supra-măsură, cum au fost destule momente ale Dianei Roman), la trăirile gros-facil-patetice ale lui Sorin Cociș sau luate la purtare, după pofta inimii și harul personal din partea lui Lucian Ghimiși. Cuplul fiu-cioclu, asociați în spargerea vecină, înghesuirea cadavrului în dulap și deturnarea sicriului la statutul casei de bani este deservit, după posibilități, de Vlad Bălan și Răzvan Bănică. Cu eforturi într-un sens și în celălalt, amândoi se opresc, cu greu, să nu depășească pragul dincolo de care... nici n-ar mai fi prea multe de spus.


Una peste alta, noua producție țopăie zglobiu către gustul publicului dornic de divertisment și sătul de probleme serioase. Generația lui "Distrează-te, române!"...

foto: Ciprian Duica.
De: Joe Orton Regia: Vlad Massaci Cu: Sorin Cociș, Corina Dragomir, Diana Roman, Vlad Bălan, Răzvan Bănică, Șerban Gomoi / Lucian Ghimiși

0 comentarii

În programul cultural

Teatrul Nottara
29.05.2022 19,00

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus