Radu Afrim e unul dintre acei creatori de spații escapiste în ale cărui escape rooms (repetiție căutată) recunosc că am o plăcere nebună să mă rătăcesc. Chiar și atunci când scenariul evadării din real dă semne de imperfecțiune, cum mi s-a întâmplat să constat de-a lungul Masaj-ului, cea mai recentă premieră a sa de la Sala Cub a Naționalului ieșean.
De-a lungul anilor, luntrea lui Afrim a acostat, printre altele, la Târgu Mureș (Az ördög próbája / Castingul dracului din 2014, Retromadár blokknak csapódik és forró aszfaltra zuhan / Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte din 2016 sau Grand Hotel Retromadár című / Grand Hotel Pasărea Retro din 2021, de fiecare dată la Compania Tompa Miklós a Naționalului local) și la Piatra Neamț (Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine în 2019 la Teatrul Tineretului). Acum, a venit rândul Iașiului. Vorbim de acele stații pe care regizorul, dramaturgul și creatorul de univers sonor Radu Afrim le-a transformat în spectacole ultra-personale, în care, pe lângă personalitatea sa și a actorilor, scenografilor și celorlalți artiști implicați în realizarea lor, a făcut loc și orașului, regiunii, comunității. Și mai vorbim de acele stații / spectacole care, în ciuda unui profund ton elegiac, în ciuda unei pregnante prezențe a morții (luntrea știe un singur drum), construiesc un univers de o căldură, de o umanitate, de o blândețe și o deznădejde a speranței (arca, tot arcă) de-a dreptul înăbușitoare.
Toate numele personajelor din Masaj încep cu A. Fiecare dintre cei 15 este A-cuiva, fiecare referință social-cultural-etnografică / bârfuliță e de găsit în nord-estul hărții naționale, aproape toate accentele sunt d-ale locului, multe dintre trimiteri / caterinci sunt spre realități ieșene / moldave. Unele glumițe sunt poate o idee prea facile.
Horia Veriveș e maseuzul-șef / chef, stăpânul locului, patronul. Să-i spuneți Caron, sa-i spunem Noe. El își primește și descoase clienții și angajații, el își construiește și dezvoltă afacerea, el se plictisește de tembel-roza muzică ambientală ce însoțește cel mai adesea realele ședințe de masaj și organizează casting (al dracului? al echipei adverse?) pentru creatori de muzică și dichis live. Păi, nu?
Fellinianei mani-pedichiuristei genial interpretate de Pușa Darie i se alătură o trupă de băieți buni la toate. La amor, la umor, la voce, la alint, la dans. Pe masă, sub masă, pe scaun, sub scaun, pe perete, pe ușă, peste tot. Pregătire și aranjament muzical: Diana Roman. Coregrafie: Alice Veliche, o ieșeancă de 24 de ani, absolventă a secției Coregrafie din cadrul Facultății de Teatru a Universității Naționale de Arte George Enescu (interviu exclusiv LiterNet: atelier.liternet.ro/articol/31416/Lavinia-Lazar-Alice-Veliche/Cred-ca-voi-gresi-toata-viata-mea-cat-voi-lucra.html).
Pe ușa refugiului afrimian ce ia forma unui salon de masaj multicolor, construit din spații mai vaste și spații mai mici (exclus lemnul), mobile, plastice, faianțe, desene, proiecții (scenografia: zăuanendonli Irina Moscu), musai multicolore, obligatoriu multi-sens, intră oameni feluriți. Cu ticuri, frici, țăcăneli, vise care mai de care mai recognoscibile. Care mai eco, care mai pe tradiție, care mai anti-capitalist, care mai pe diversitate sexuală, care mai pe pitulat în dulap, care mai pe băiat de băiat, care mai pe romantism. Oamenii lui 2022, ai Iașiului, ai Moldovei, ai țării, Măria Ta, ai lumii, dacă mi se permite. Monologuri melancolice, gaguri de Stan și Bran și Păcală și Decebal-Traian / Traian-Decebal (ca acea sculptură îngemănată din curtea lui Cuza de la Ruginoasa, că tot e evocată cotonogeala tradițională a satului), poeme ce confiscă tot aerul într-un pumn (din arcă, Ada Lupu dă mâna celor din luntre), înapoi la zavera cu iz de noapte furtunoasă într-o lume nebună, nebună, nebună.
Nu toate personajele sunt bine conturate, există anumite repetiții (ce conduc la anumite lungimi) care nu slujesc ansamblului. Asta dăunează, pe alocuri, ritmului general, slăbind atenția spectatorului, dar și îngăduindu-i aceluiași spectator un moment de respiro: sunt aici, în lumea lui Afrim, afară iarna dă un ultim semn în debutul ăsta incert de aprilie, în sală e cald (foarte cald), toate locurile sunt ocupate, atâția oameni, atâtea priviri, atâtea gânduri, atâtea spaime, suntem închiși în Cub, pentru o oră, pentru două, pentru aproape trei, restul lumii e departe, am putea alege să rămânem aici, așa cum ei, cei din ficțiunea din fața noastră aleg să revină / rămână în spațiul acela ocrotit de imaginația unui dramaturg, departe de tot ce le-ar putea strivi existența, chiar și așa firavă, chiar și așa închipuită cum e.
Și apoi, brusc, finalul! Proiecțiile ne transformă pe toți, public, actori, personal de scenă și sală în locuitori la bloc. Nu e blocul păsării retro, e blocul ce cade la câteva sute de kilometri de noi. Multicolorul devine galben-albastru. Pereții refugiului cad, e vremea să ne întoarcem. Luntrea / Arca ne re-așază pe mal. E timpul să trăim. Aici și acum.
(foto: Iulian Ursachi)