Spectacol produs în cadrul Proiect 9. teatru românesc contemporan, program artistic derulat de teatrul gălățean în perioada 2021-2024 (3 regizori - Leta Popescu, Adi Iclenzan, Cristian Ban -, 3 stagiuni, 3 spectacole per regizor pornind de la texte românești / texte noi scrise special pentru trupa de actori de la Galați / creații colective produse de actori & regizori). Cum s-ar zice cu un termen la modă, teatru de proiect.
***
Începe cu finalul. Se termină cu începutul. Actorii se joacă pe sine, apoi joacă personajele, apoi iar pe sine, iar personajele, și tot așa. Adesea, vorbesc cu sala. Direct cu fața la dânsa sau ferit / pitit, cazul sufleurului Boian (Florin Toma), când nu e atent regizorul Costache Caragiali (Radu Horghidan).
Apropo, Caragiali (unchiul I.L-ului) a fost fondatorul Naționalelor din Iași și Craiova și primul director al TNB-ului. O repetiție moldovenească l-a scris după un eșec al unei repetiții, ce a dus la anularea unei reprezentații care ar fi trebui să aibă loc în Iași. Final de apropo.
Sala (98% plină) reacționează la moment. Cald, generos, entuziast. E acolo, e cu oamenii de pe scenă, e trupa orașului și asta se simte în aproape fiecare minut dintre cele 110 cât durează spectacolul (Da, da, observația asta acoperă momentul 2022. Nu-i așa că sună ciudat, nu-i așa că nu vă vine a crede? Mergeți, convingeți-vă, 3 ore durează un drum Galați - București, merită). Actorii se bazează pe legătura specială cu sala, Ban însuși mizează pe asta, dar știe să nu supraliciteze, să evite populismul (oh, da, dânsul e departe de a fi exclusiv apanajul politicienilor, priviți atâtea și atâtea șușe & șușanele ce gâdilă pornirea spre hăhăială a publicului și cam atât).
O repetiție moldovenească controlează impecabil tonurile. Când să zici că e comedie lejeră, pac, te izbește cu oleacă de Pirandello, când să bifezi că ai prins comentariul social-istoric, pac, te surprinde cu o oglindire copleșitoare a ce va să zică soarta teatrului ieri & azi & pesemne, mâine, când să încadrezi personajele în simple pretexte pentru a livra învățături despre vremuri, pac, Oana Mogoș produce un monolog despre a ei domnișoara Marghiolița de-ți cauți șervețelul până în străfundurile buzunarelor. Nu-i poantă să nu se izbească de-un gând și vițăversa.
În plin scandal al lumii teatrale bucureștene, Caragiali, Ban și trupa gălățeană ne cam arată că nimic inovator sub soare. Aceleași spaime, aceleași furii, aceleași bănuieli & suspiciuni, aceleași neplăceri financiare, aceleași angoase artistice, de la 1844, în Iași, până în 2022, pe Eminescu. Înfruntarea regizor - finanțator (Directorul Mase interpretat de Cristian Gheorghe) e un deliciu livrat după multe altele.
Există, totuși, o diferență. Dacă nu istorică (după ne demonstrează personajul domnișoara Marghiolița, nu știm, de fapt, nimic despre adevărata domnișoară Marghiolița), măcar de reprezentare. În spectacolul gălățean, oamenii teatrului mai știu să se ia și la mișto. Să-și mai taxeze și propriile ipocrizii, în timp ce, just, semnalează nedreptățile cu care se confruntă (în Iașiul de atunci, cei de limbă română față de cei de limbă franceză sau germană; în Bucureștiul de acum, granița taberelor trece prin PMB). Cam în genul Artists Talk de Gianina Cărbunariu, montat la ARCUB în 2016.
În O repetiție moldovenească, teatrul ia la mișto teatrul, actorii iau la mișto actorii, moldovenii iau la mișto moldovenii. Și asta creează o stare de bine teribil de mișto.
***
Începe cu finalul. Se termină cu începutul. Ca să ne învețe să privim altfel. Ca să ne învețe să ne oprim acolo unde toată lumea trece cu viteză maximă.
13 aprilie 1844. Ziua apariției (probabil) primului text dramaturgic românesc. Ziua când o mână de oameni - un viitor fost mare star (Greceano, jucat de Ionuț Moldoveanu, evocă un "pe vremea mea" pe care îl plasează în '28; 1828, ar veni completarea jamesbondiană), bodyguard-ul său introvertit (Răzvan Clopoțel e Anton și toporul / baltagul său), o slujnică ce se închipuie primadonă (Elena Anghel e domnișoara Homiceanu), un profesor ce se visează faimos (Vlad Ajder e Idieru), un student la filozofie ce se visează iubit (Bonciu e Ștefan Forir), o soție de director ce se imaginează pe catwalk (Cristina Uja Neagu e doamna Mase), un sufleur ce va păși cândva pe scenă, un regizor ce trăiește pentru sțenă, un director ce vrea să facă doar profit din scenă - au pășit în istorie și au rămas acolo, aproape neștiuți, necunoscuți, până când, peste 178 de ani, cineva i-a descoperit și le-a spus povestea într-un fel care, de fapt, ne-a spus și nouă povestea.
Felul de a face teatru al lui Cristian Ban e deopotrivă recognoscibil și imprevizibil. Emoția altor timpuri, tulburarea întâlnirii cu oameni simpli, despre care texte mărunte depun mărturie că au existat cândva e nelipsită în spectacolele sale. În același timp, felul lui de a spune povestea e mereu altul.
În O repetiție moldovenească, deconstruiește fără număr. Fire narative, personaje, situații, decoruri, racorduri ultra-contemporane. Greceano se joacă mai mereu cu un craniu din cauciuc. Un fel de Yorick luat cu 5 de lei de la magazinul din colț. Un fel de a se privi în reproducere de serie și de a se întreba: "Băi, cine (mai) sunt? Eu, regizorul, eu, artistul, eu, omul. Cui folosesc, la ce sunt bun, de ce fac ce fac, de ce fac cum fac?". Chiar, de ce?