Din istoria teatrului - O repetiție moldovenească la Festivalul Internațional de Teatru și Arte Performative, Brăila 2024

Întoarcerile în trecutul teatrului românesc sunt învelite, inevitabil, în diafane candori. În reverențe și nostalgii după o lume care nu mai este și în amuzante exerciții de imaginație vizând reconstituirea acelor momente de început.
 
 Unor comandamente sentimentale de acest fel li se abandonează tânărul regizor Cristian Ban, curios să vadă cum arătau primele semne de activitate teatrală pe pământ românesc, moldovenesc.

Pentru înfăptuirea acestui proiect, el purcede la înscenarea unui spectacol pe un text vechi al lui Costache Caragiali Noi și iar noi. Insinuez împreună cu regizorul: noi de atunci, noi de acum?
 
 Dar el nu vrea o montare canonică, rigidă, vetustă, ci propune o reinterpretare a textului vechi în manieră ludică, de pe platforma prezentului.

Așa că O repetiție moldovenească e un spectacol (chiar două) despre pregătirea unui spectacol, adică spectacol în spectacol, teatru în teatru, joc în joc, până la epuizarea energiilor creative și multiplicarea conotațiilor comice despre prefacerea unui spectacol. Nu e o reconstituire fidelă, firește, nu e un spectacol de epocă. Punând un pronunțat accent pe resuscitările ludicului, regizorul a căutat o echipă în stare să-l promoveze după cerință și spune că la Teatrul "Fani Tardini" din Galați a găsit "o trupă foarte ludică", numai bună pentru implementarea acestui proiect, pornit inițial cu deferență pentru trecut. Și așa a fost construit, așa a rămas, aducând și zâmbetul pe fețele spectatorilor. Zâmbete condescendente, cordiale, desigur.
 

Echipa de bărbați, numai unul și unul, își face apariția pe scenă în pas domol, ca vlăjganii din trupa Divertis (minus Ioan Gyuri Pascu), împrumutând ceva și din retorica, gestica și mimica lor, la fel de comice. Ei sunt actorii de azi care încearcă să intre în pielea personajelor de ieri. Când unul spune o glumă, ceilalți râd spre a antrena publicul, ceva asemănător cu râsetele înregistrate din serialele tv comice. Femeile vin și ele să-și etaleze disponibilitățile artistice. În centrul tuturor este însuși Costache Caragiali, agitat, nemulțumit, perpelit și neînțeles, interpretat în draci de Radu Horghidan. Jocul lui - o agitație neîntreruptă. El se plânge de condițiile primitive în care lucrează, actorii sunt și ei primitivi, întârzie la repetiție, spre disperarea lui Caragiali care vrea să facă teatru românesc la Iași, după ce unchiul marelui Ion Luca Caragiale înființase trupe românești de teatru la București și Craiova. Suntem în 1844 când boierimea ieșeană de bonton degusta spectacole în limba franceză și germană. High life-ul ieșean al epocii!

Caragiali refuză să joace o piesă în limba franceză propusă de infatuatul domn Mase, director al așezământului cultural (interpret Cristian Gheorghe), cel care găzduiește spectacole mai ales în germană și franceză. Confruntarea dintre ei e cu scântei comice. Radu Horghidan pune în evidență voluntarismul personajului, Cristian Gheorghe, mai ales aroganța de clasă și pedanteriile unui individ cu ascuțite pretenții mondene. Eleganța lui e sfidătoare, neînduplecarea revoltătoare. Caragiali rămâne să se războiască cu actorii, cu precarele condiții de muncă și, desigur, cu mentalitățile. Favorizată iese din această situație soția domnului Mase (în rol Cristina Uja Neagu), a cărei rochie lasă cu gura căscată pe ceilalți interpreți. O diferență de clasă!

Acțiunea și interacțiunea dintre personaje se edifică pe un crescendo tumultuos de secvențe ce converg într-un eșec. Spectacolul nu va mai avea loc, dar energiile puse întru realizarea lor dau farmec ansamblului. Coloanele și palmierii sunt din spectacole exotice, pietroaiele de la noi. Decorul încropit din elemente butaforice vechi, folosite în spectacolele în limba franceză și germană sunt asamblate pe scenă într-un aranjament ridicol, după cum, extrem ridicole sunt scenele încropite rapid, ce trimit spre commedia dell'arte dintr-o piață publică.

Parodierea e triumfală, jocul de-a teatrul infinit, ce mai contează dacă spectacolul din spectacol ajunge sau nu să fie finalizat. Se aduce pe scenă decorul masiv, cu arbori falnici și coloane romane, cu palmieri și sclipici kitsch. Reconstituirea unui aer vetust prinde adâncimea necesară iluzionării. Scenografia Andreei Săndulescu servește cauza parodierii la parametrii ceruți. Actrițele sunt alese pentru a sublinia și ele inadecvarea. Oana Mogoș (domnișoara Marghiolița) e dodoloață, Elena Anghel (Domnișoara Homiceanu) slăbucă. Activând ca artiste, ele sunt niște feministe in nuce, în egală măsură drăgălașe și caraghioase, voluntare și capricioase. Un rol important îi revine actorului Florin Toma în Boian, mașinist, sufleur, asociat și cu alte meserii auxiliare aflate la început. Dar el cochetează cu actoria, e talentat, dar timid. Vrea să fie acceptat în trupă de Caragiali. Prin el se fac auzite referințele ironice la problemele din actualitatea noastră teatrală, precum finanțarea, promovarea, turneele, nu mult diferite de cele din secolul al XIX-lea. Bărbații cu partituri scurte dar pregnante sunt apariții ilare. Dau culoare și aparență de tâmpiței nechemați, în scurtele lor intervenții, Ionuț Moldoveanu (Greceano), Vlad Ajder (Idieru), Ștefan Forir (Bonciu) și Răzvan Clopoțel (Anton). E greu să răzbești cu ăștia, pare a spune același Caragiali, aflat la limita răbdării. Dar activitatea lui la Iași, precum și în celelalte urbe amintite, a răzbit prin timp, a lăsat urme. Până la urmă asta contează.