Spectacolul lui Claudiu Goga începe lent și-și găsește mai greu ritmul și stilul. Un răsărit de soare însoțit de o muzică atractivă ne dezvăluie scenografia cam neatractivă (Corina Grămoșteanu) a unei case de țară care aglomerează stiluri contradictorii: masa și scaunele de sufragerie din nichel cromat cu aspect corporatist, mobila din living veche și delabrată, greu de imaginat în casa unui star de Broadway, cu o canapea de lemn incomodă pe care nu ar dormi un star Hollywoodian, o uriașă scară interioară metalică curbată ce pare împrumutată din alt spectacol și o fațadă minimalistă ce pare că aparține și ea unei alte case.
Își fac apariția Maia Morgenstern, faimoasa actriță Anna Patterson, într-un costum masculin gri și o cămașă oranj care nu o avantajează și nici nu se potrivesc cu idee de sirenă a teatrului, și nepoata ei, adolescentă Susie (Maruca Băiașu în distribuția văzută de mine, Cătălina Mihai într-o variantă alternativă) într-o rochie, gen furou, neagră ce vrea să indice doliul după mama ei, dar e total nelalocul ei dimineața, într-o casă de țară. Urmează două scene în care cele două actrițe nu au deloc chimie și jocul e exterior. Maruca Băiașu șarjează și e cam fadă, iar Maia Morgenstern, deși are o voce puternică cu dicție impecabilă, e masculină și metalică. Spectacolul crește și începe să ne intrige odată cu apariția lui Michael, marele star de cinema (suav și persuasiv în interpretarea de clasă a lui Gavril Pătru), și în fine, izbucnește cu apariția ratatului Elliot, fiul Annei și unchiul lui Susie, pe care talentul exploziv al lui Marius Manole îl transformă în adevăratul motor al dramei.
Premiera americană de la Manhattan Theater Club (pe care am avut plăcerea să o văd în 2014 la New York) a fost un vehicul pentru marea vedetă de Broadway Blythe Danner, o actriță grațioasă și seducătoare cu o mare versatilitate a registrelor, un fel de Valeria Seciu a teatrului american, în timp ce Elliot, unchiul idiot, personaj inspirat de Unchiul Vania, era mare și greoi, fără pic de carismă.
În castingul lui Goga, polii atracției sunt inversați și starul este Elliot (Marius Manole), personajul care, în ciuda multelor sale defecte, este cel mai viu și cel mai uman și care fură spectacolul de la Maia Morgenstern. Desigur Maia este o actriță cu o prezență care domină mereu scena, dar într-un mod masculin, eficient, dur, care nu s-a prea aliniat cu acel old glamour mai sensibil cerut de rol și pe care poate că alte actrițe, de vârstă similară, de la Teatrul Național București, l-ar fi putut transmite mai bine.
O surpriză foarte plăcută a fost Raluca Aprodu, cuceritoare prin grație și autenticitate, în rolul frumoasei actrițe Nell, iubită de toți bărbații din casă: actorul/dramaturg Elliot, starul Michael și de logodnicul ei, regizorul de succes Walter, fost cumnat al Annei Patterson.
Spectacolul crește mult în profunzime și în intensitate după pauză, odată cu reacțiile la lectura piesei (aparent) catastrofale scrise de Elliot, când fiecare actor are șansa unor monologuri puternice și este pus în situații limită. Chiar și costumele încep să placă. După o primă parte când a fost mai mult absent, exilat la etajul de sus, Marius Bodochi (care îl interpretează pe regizorul Walter Keegan) coboară la lectură și face o pledoarie memorabilă a artei comerciale și a artistului de succes, aducându-ne aminte ce actor minunat este.
Junioara Maruca Băiașu crește și ea în rolul nepoatei care stă la umbra acestor celebrități și începe să joace mai organic, având o scenă de mare vulnerabilitate cu Gavril Pătru.
Maia Morgenstern are și ea o suită de confruntări dramatice excelente, atât cu Gavril Pătru, starul care îi respinge avansurile, și Marius Manole, fiul pe care ea îl respinge cu o răceală care ne cutremură, și încheie spectacolul pe o notă dulce amăruie, mai tandră, în care își regăsește sensibilitatea pierdută.
Dramaturgul și scenaristul David Margulies (n. 1954) este profesor de teatru la Facultatea Yale și câștigător al premiului Pulitzer în anul 2000 pentru piesa Cina cu prietenii care se poate vedea la Teatrul Bulandra. Spre deosebire de stilul teatral românesc, care merge în general pe artificiu regizoral și exuberanță vizuală și verbală, teatrul american este mai interiorizat și merge pe un firesc filmic. De asemenea, datorită faptului că sindicatul autorilor dramatici "bate în cuie" legale formatul și lungimea textelor care vor fi jucate, piesele americane au o mai mare respirație și profunzime în dezvoltarea personajelor, de tip cehovian, care deseori lipsește din scenariile teatrale prescurtate cu care ne-au obișnuit regizorii autohtoni și piesele românești premiate și încurajate de UNITER și alte concursuri de dramaturgie.
Casa de la tară în regia lui Claudiu Goga este un spectacol modern și profund care o să vă pună pe gânduri, cu interpretări puternice și un Marius Manole de zile mari. Merită văzut, cu precizarea că e lung (3 ore, cu o pauză de 15 min inclusă) și își coagulează vraja un pic mai lent.
Și e un semn că în ciuda condițiilor economice vitrege, a bugetelor tăiate și a scumpirilor exorbitante la gaze, Teatrul Național din București continuă să producă un număr mare de premiere în genuri teatrale de mare diversitate.
( foto: Florin Ghioca)