Textul propus aparține unei autor și regizor francez în vogă, Florian Zeller (n. 1979) care a debutat în 2002 și a devenit faimos în Franța cu al treilea roman al său, Fascinația răului (2004). Tot în 2004 a debutat și ca dramaturg, iar în 2012 a scris piesa Le Père / Tatăl, care l-a impus internațional, fiind montată la Londra și New York. În 2020, Zeller debutează în regie cu filmul The Father / Tatăl, la care a scris și scenariul alături de Christopher Hampton, adaptând propria piesă. Rolurile principale au fost interpretate de Olivia Coleman și Anthony Hopkins, cel din urmă fiind premiat cu premiul Oscar pentru cel mai bun rol masculin. Scenariul a primit și el un Oscar, la categoria cel mai bun scenariu adaptat. În România, piesa Tatăl a fost montată de Radu Iacoban la Arad, cu Ovidiu Ghiniță în rolul principal, într-un spectacol care a avut ecouri foarte bune.
Mama este o piesă statică și experimentală despre singurătatea și nevoia de afecțiune a unei femei de 47 de ani, după ce fiul i-a plecat de acasă și s-a mutat cu o prietenă, iar soțul devine din ce în ce mai absent, preocupat de deplasări și aventuri. O temă veche de când lumea, dar tratată dramaturgic într-un mod inventiv la nivel formal. Fiecare scenă se repetă de două ori, odată în imaginația din ce în ce mai alienată a mamei (o excelentă Catrinel Dumitrescu), a doua oară în realitate, iar treptat cele separarea dintre cele două planuri devine din ce în ce mai neclară, de unde eticheta de farsă neagră pe care autorul a pus-o textului.
S-a scris mult pe tema midlife crisis-ului bărbatului de această vârstă care își cumpără o mașină roșie și începe să alerge după studente, dar mai puțin despre golul din viața femeilor mature date la spate de soți și copii, după ce au trăit o viață pentru a-i servi. Originalitatea și umorul macabru al acestei piese sunt date de faptul că asistăm la un dialog al subtextului din subconștient juxtapus dialogului realist dintre personaje, un fel de duel al gândurilor dintre personaje în timp ce în realitate se întâmplă foarte puțin. Textul, care nu are complexitatea deja pomenitului Tatăl, împrumută din teatrul absurdului tehnica repetiției și a automatismelor, dar o folosește în exces, mult după spectatorul a realizat despre ce e vorba, mai ales în primele două scene dintre Mamă și soțul absent (Sorin Cociș, nuanțat, prevenitor și politicos).
Regizorul Cristi Juncu a realizat un spectacol plin de sensuri și trist, dar cumva, în special din cauze unor lipsuri ale textului, lipsit de prospețime. Un decor gri, sumbru, completat de câteva desene făcute de copii pe pereți, un frigider ce devine uneori un pasaj către irealitate, și alte câteva accente scenografice (Carmencita Brojboiu) ne comunică din start că ne aflăm în mintea unei femei care se află la marginea sau poate în plină cădere nervoasă, urmând ca idea să se repete pe tot parcursul piesei. Coloana sonoră realizată de Cristina Juncu, fiica regizorului, combină un zgomot apăsător de fond - pe care parcă l-am mai auzit în nenumărate piese - cu voci și ecouri stranii de copii, cu un moment audio foarte evocativ la final. În timp ce în filmul Tatăl, Hopkins și Coleman creează niște personaje scoase din tipar de anumite incongruențe care le fac simpatice și relatable de la primul cadru (de exemplu Coleman e îmbrăcată în pantaloni o idee prea scurți cu vedere la șosete), în viziunea lui Juncu personajele Mama și Soțul sunt gândite unilateral, arhetipal, ca într-o piesă de Ionesco.
Mama o readuce pe Catrinel Dumitrescu în prim plan cu un rol greu și ofertant, un fel de Blanche Dubois a căsniciei, de care se achită minunat. Este un spectacol trist și apăsător despre deșertul casnic al căsătoriilor de lungă durată accentuat de plecarea copilului de acasă. Multe mame și soții se vor recunoaște parțial în această piesă scrisă ca un omagiu adus lor, dar și un semnal de alarmă. Cât despre copiii adulți, o să vă lase cu dorința să vă sunați imediat mama și să îi spuneți cât de mult o iubiți.
