Dramă psihologică alcătuită pe aglutinarea planurilor acțiunii, Mama este o incisivă introspecție în mediul intim familial, cu precădere în intimitățile și singurătatea unei femei de vârstă mijlocie, Anne, asaltată de griji și obsesii insurmontabile, rămase nerezolvate în plan psihic și după lăsarea cortinei ca semn al perpetuării frământărilor. Nu numai finalul spectacolului rămâne deschis, ci și finalul fiecărei scene glisează în incertitudinea posibilului.
Spectacolul se construiește pe halucinațiile mamei vizavi de ceilalți membri ai familiei în așa fel încât nu mai știi când ai sub ochi realitatea vieții personajelor sau ești dus pe valurile interioare, imaginative ale Annei. Repetarea scenelor și replicilor alimentează subtil această structură onirică a piesei. Impresia de vălătuceală prin norii sumbri ai unui coșmar repetat, reluat cu obstinație, se impune cu pregnanță. Efectul este surprinzător și copleșitor în același timp, marcând abilitate regizorală în manevrare și sugestionare.
Intrarea în acest univers coșmaresc al eroinei se face de la bun început, din timpul așezării spectatorilor la locurile lor. Anne se ridică periodic de pe scaun, primește o secure prin zid și o înfige în butucul ieșit tot din zid pentru a înfăptui crima. Simultan, din tăblia mesei sare capul celui ucis în gând, după care este luat de Anne și dus în mod repetat într-un virtual frigider. Vom vedea mai târziu că ușa respectivă are dublă utilitate. Duce spre dormitor sau spre camera fiului. Acest declic derulat ca o punere în abis, cu puternic impact vizual, descumpănește, derutează. Vom asista la crime în serie? te întrebi pe bună dreptate. Dar nu! De îndată ce vocea de o impresionantă afabilitate a îndrăgitei Catrinel Dumitrescu se impune pe scenă ești sigur că astfel de grozăvii nu se vor întâmpla în realitate. Ele fac parte, la nivel de impulsuri repulsive, doar din imaginația eroinei, anemiată de singurătate și lipsă de afecțiune.
Sensibilă și depresivă, Anne e înzestrată de Catrinel Dumitrescu, în tonalități grave, cu finețea și tandrețea unei ființe labile psihic, dependentă de obsesii și răzbunări intime niciodată duse până la capăt. Anne este o mamă despotică, de un egoism feroce în iubirea pentru fiul ei Nicolaus. În halucinațiile ei simte cum e pedepsită de acesta pentru egoismul ei prin strangulare. Masculinitatea brută și infatuată a soțului ei, Pierre, este încorporată în tipare cunoscute de Sorin Cociș. Anne vede în delegațiile lui repetate la Dijon clare semne de infidelitate, afirmate echivoc, vizual, în prezența unei virtuale amante. Rareș Andrici desenează firav profilul unui fiu rebel, neînțeles în Nicolas, iar Diana Roman este iubita lui Nicolas, Élodie, o tânără arogantă, bine înfiptă și fără scrupule din zilele noastre.
În traducerea lui Bogdan Budeș, textul francezului Florian Zeller primește fluență și expresivitate. Scenografia Carmencitei Brojboiu se pliază pe lumea interioară a mamei, în jurul căreia se învârte întregul mobilier al unei case din clasa de mijloc. O oglindă mare, orizontală, situată în fundal, în spatele mesei, este perimetrul în care apar fantomatic nălucirile mamei cu sufletul răvășit. Muzica Cristinei Juncu amprentează trăirile abisale ale mamei. Toată montarea piesei este văzută, construită, prin prisma obsesiilor Annei, atinse de depresie din cauza singurătății, a pustiului familial resimțit ca o rană sufletească imposibil de înlăturat. Reîntâlnirea cu Catrinel Dumitrescu, cea cunoscută și îndrăgită din filme și roluri minunate pe diferite scene din țară a fost o mare bucurie. Teatrul Nottara, cu valorile lui actuale, a ținut capul de afiș în actuala ediție a festivalului brăilean cu două spectacole de înaltă clasă.