Un ansamblu de forme teatrale sincretice - Babel 11:4 sau Totul a început

Prin activitatea desfășurată în cadrul Centrului educațional de arte performative din Târgu Neamț, regizorul Daniel Chirilă a empatizat cu tinerii care vor să facă teatru și a experimentat, împreună cu ei, noi formule artistice de apropiere și înțelegere a realităților înconjurătoare.

O posibilă oglindire a acestor preocupări se regăsește în spectacolul-surpriză Babel 11:4 sau Totul a început, producție a Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, instituție angajată impetuos în promovarea valorilor spectaculare. Pe baza textului elaborat de Enoch Darli, Daniel Chirilă exploatează inventiv dorința tinerilor (de la facultățile de profil sau de oriunde) de a face film, considerând că obiectivitatea camerei de filmat sondează în intimitatea fiecăruia, descoperindu-i adevărul profund.

Prin urmare, doi cameramani, fată și băiat, îi întâmpină pe spectatori încă de la intrare, filmând preludiul din hol cu fetița de 11 ani ce-și plimbă cu delicatețe degetele pe clapele unei orgi electronice și apoi interacționează candid, în franceză, cu spectatorii opriți în picioare în jurul ei. Se creează un moment emoționant, apoi cameramanii filmează întregul spectacol, învârtindu-se printre actori, pe scenă sau în culise, filmări proiectate simultan sau alternativ pe două monitoare aflate pe lateralele scenei și pe panoul gigant din fundal. Tehnologia video, precumpănitoare, asigurată de Tiberiu Enache și Alexandru Oancea, alimentează energiile spectacolului într-un mod halucinant. Camera e considerată personaj-narator care mărturisește și evidențiază adevărul clipei.

Căci despre căutarea adevărului este vorba. Adevărul spectatorului ca actant pe scena vieții, al actorului ca interpret al vieții, al vieții ca viață la urma urmei. Ne-o spune repetat, insinuant, din arlechin, fetița de 11 ani Anna Rivera, al cărei glas cristalin se aude infiltrat intermitent în balansul replicilor de pe scenă, rostind în franceză Je cherche la vérité, firește, după ce regizorul a avut grijă să ne acomodăm cu vocea ei în introducerea din hol. Un glas însoțitor, omologat ca ecou în surdină, ne îndeamnă să cugetăm despre adevăr.

Aiuritoare succesiune de scene cotidiene și mărturisiri în fața camerei, spectacolul-mozaic Babel 11:4 mimează cu succes happening-ul îmbogățit cu un ansamblu sincretic de forme teatrale în evoluție complementară. Un spectacol cu mari ambiții regizorale de sinestezie între imagine și ceea ce ascunde ea în profunzimile trăirii. Un spectacol al forțelor artistice unite întru redarea haosului vieții pe care singuri ni l-am creat, în care replicile se suprapun, se intersectează insinuând deruta. Un spectacol puzzle în care, iată, actorii sunt interpreți ce par a improviza sau chiar improvizează, sunt cântăreți, balerini și chiar... cameramani la nevoie.

În această structură de colaj plurivalent, trimiterea spre confuzie și încurcătură derivă din simbolul generic al turnului Babel: "Haideți să ne zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul" (Geneza 11:4). Sfidarea lui Dumnezeu n-a rămas fără repercusiuni. Vedem confuzia valorilor din prezentul tot mai încețoșat în care oamenii (de pe scenă sau din viață) spun bancuri stupide fără să comunice sincer între ei, bărbații își dispută paternitatea unui nou-născut, emotivitatea împovărează și stresează fragilitatea ființei, arta însăși e hibridă, lipsită de armonie celestă. Desigur, mesajul înregistrează o cădere în decadență, căutând soluții pentru a cuprinde totalitatea fenomenului tratat în secvențe grăitoare de duplicitate și indiferență.

Sunt motivele dialogate, susținute și dezbătute de cei 16 oameni aflați într-o sală de așteptare. Un cadru scenic mai degrabă compozit decât aleatoriu, creat de Sabina Veșteman, e format din banchete așezate asimetric, un panou cu rol de tableau noir pe care actorii scriu cu cretă, cer senin cu nori galeși, în stânga, decupat în perimetrul unui dreptunghi, vizat de constructorii virtuali ai turnului, alt panou cu vegetația flamboaiantă a Terrei în dreapta și un modul oblic gigantic sugerează un univers geometrizat, cu acces limitat.

Ca și în monodrama Pattern, regizorul întârzie verbalitatea, preferând o scenă mută întreținută mai multe minute în șir în care cameramanii filmează fețele actorilor și ale spectatorilor într-o simbioză organică. Oameni normali de o parte și de alta a realității conjuncturale. Pe tabla neagră-albăstrie actorii scriu și desenează cu cretă un elefant, semn al gonflării de orice fel, ca în final să apară un ghiduș arbore genealogic (?) format din numele mic al actorilor de pe scenă. Numele lor reale sunt numele personajelor. Mai multă realitate / autenticitate în acest demers de-o simplitate răvășitoare nici că se putea! Cei 16 actanți sunt: Cătălina Bălălău, Emanuel Becheru, Daniel Beșleagă, Nora Covali, Cătălina Eșeanu, Valentina Florea, Corina Grigoraș, Dan Grigoraș, Gina Gulai, Ecaterina Hâțu, Maria Hibovski, Florin Hrițcu, Dragoș Ionescu, Andrei Merchea-Zapotoțki, Iulia-Paula Niculescu și Rareș Pîrlog. Ei prezintă psihologii de oameni înspăimântați de frică, de singurătate, de iubire.

Fiecare personaj cu rol de confesor luat în colimatorul analitic de camera portantă își începe relatarea cu Totul a început..., sintagmă prevestitoare de disconfort interior, ambalat în staniol încrețit, subțire. De pildă, entuziasmul și vivacitatea lui Andrei (interpret Andrei Merchea-Zapotoțki), cel care transportă mâncare gătită la domiciliul clienților (un fel de Glovo) dispar brusc când ajunge la maternitate. Și alte secvențe / mărturisiri prevestesc impasul. Poveștile se împletesc și apoi converg în aceeași sală de așteptare unde apare la un moment dat un clovn în adevăratul lui costum strident, luat în râs de cei prezenți. Dar el, în loc să aducă veselie, e trist pentru că Adevărul a fost ucis de toți oamenii. Cădere în abis! Altfel spus Tout le monde este coupable (Albert Camus) și această constatare apasă greu asupra atmosferei generale și deopotrivă asupra secvențelor de viață evocate, precum cele din scrierile scriitorului algerian / francez din secolul XX.

Spectacolul din Piatra Neamț m-a dus cu gândul și la filmul lui Alejandro González Inárritu din 2006, Babel, altă mostră de cădere a civilizației în confuzia valorilor contemporane, în fățărnicie și ingratitudine. Cum propune, cu mijloace proprii, și Babel-ul moldovenilor.

În stilul compozit abordat sub influența vizualului suveran sunt inserate secvențe dansante, acrobații, cântece, datorate Ioanei Marchidan (coregrafie), Dragoș Popa (univers sonor), la care se adaugă, în consens cu viziunea regizorală, Costi Baciu (lighting design) și excepționala contribuție a muzicianului Marius Corugă, cel care a pregătit corul din final, o muzică apoteotică, fără cuvinte, în deplină armonie cu acordurile orgii electronice de la început. Ca atare, este vorba despre o structură fragilă de spectacol rotund, împlinit ca sugestie, închegat din secvențe, construit dintr-un ansamblu de forme teatrale sincretice.