În prima bancă la procesul de custodie a unui spectacol și nu știu cine are ciocănelul - Fade In / Fade Out

Am citit două viziuni despre procesul de a lucra la spectacolul Fade In / Fade Out, recente amândouă, din partea regizorului Bogdan Mustață (aici) și din partea dramaturgului Elena Vlădăreanu (aici). Avem, aparent, un caz clasic de monopolizare versus recunoaștere a muncii, un ping-pong nihilist care numai despre produsul artistic nu e, ci devine un factor moralizator-endemic, un quid pro quo al dreptății și un tertip bivalent care duce spectacolul în uitare, aducând omul în lumină.

Eu nu sunt în general dornic să creez o persona belicoasă, cu toate că îmi sare și mie repede muștarul și mă pronunț asupra lucrurilor care nu îmi convin - dar poate și pentru că sunt tânăr și inconștient, o fac chiar și atunci când nu am ocazia dată de soartă printr-un pseudo-atac, mai mult sau mai puțin direct, mai mult sau mai puțin indirect, asupra mea. O fac atunci când resimt problema, dacă e, realmente, o problemă, că așa am fost învățat de mic. Și nu neapărat de mic, așa e instinctul. Te frigi, urli, tragi mâna, nu mai pui mâna. Hai, poate a doua oară, din neștiință, a treia oară din curiozitate, dar deja după asta, e puțin ciudat, cel puțin în raport cu principiile mele.

Nu sunt omul care face reverențe, pentru mine respectul e reciproc, dacă se întâmplă și se materializează, e bine, dacă e greșeala mea undeva, mă lupt cu tot dinadinsul să îl recâștig, chiar și atunci când am de înfruntat orgolii imense. La noi la bloc, la rațele și vânătorii, după ce îți luai o minge unde se dă cu tesla și plângeai bine, cu sughițuri, înjurând de morți și tot ce se mai auzea la școală, că de acolo le știai, te duceai la autor și îi strângeai mâna și cântați "împăcare, împăcare, fără nicio supărare, dacă ne mai supărăm, luăm valiza și plecăm". Niciodată nu luăm valiza și o mutăm, mai așteptăm, să ne supărăm mai rău.

Ce s-a întâmplat e că am luat un interviu regizorului spectacolului Fade In / Fade Out, Bogdan Mustață, fără să cunosc niște dedesubturi aparent îngropate, dar acoperite de fapt cu un pseudo-strat cernoziom gros de numai câțiva centimetri, împins constant spre suprafață de cârtițele adevărului teatral și - aparent - răvășit abia în urma unui răspuns dat de Bogdan în interviul respectiv ("Eu lucrez la proiectul ăsta de câțiva ani, am început testele acum vreo 4-5 ani și am încercat așa să văd cum se transmite, iar Elena a intervenit practic cu câteva zile înainte să depun proiectul.").

Elena Vlădăreanu, dramaturgul spectacolului, îmi scrie ulterior că a citit interviul și are niște obiecții. Că îi este minimizată munca. Că, în realitate, depunerea proiectului a fost a amândurora, iar ea s-a ocupat de conceptul dramaturgic, care este o parte mult mai importantă decât este ea prezentată în fraza lui Bogdan Mustață. Îmi cer scuze eu de la ea, pentru că am sechele cu oameni nemulțumiți de ceea ce au zis în interviuri, oameni care nu mai cred în ce au spus, oameni care vor să schimbe asta. M-am obișnuit să fiu numit neprofesionist pentru că nu le dau să modifice interviul, transformându-l în altceva, pentru că își dau seama, probabil, că nu sunt doar o pușlama care își printează singur dimineața un ziar pe o bucată de carton și îl face în două exemplare, pentru mami și tati. Dar asta e altă discuție.

Reflexul meu amatoricesc a fost să mă ghemuiesc în fața situației, să mă gândesc că, poate, întrebările mele au produs-o mai mult decât răspunsurile, să încerc să repar ceva ce e, de fapt, mult mai adânc decât mine.

La început am trăit cu senzația că avem o cvasi-monopolizare versus o dorință de a fi recunoscut. Iar spectacolul pălise în fața a două nume (mari sau nu, e irelevant). Strigam "pspspsps" după spectacol, și nici urmă de el.

În mod normal aș fi făcut interviul la dublu, atât cu Elena cât și cu Bogdan, pentru că îmi place genul ăsta de material la dublu, mi se pare mai dinamic față de abordarea clasică. Mă și bucur și mă și întristez acum că nu am făcut-o. De ce? Simplu. Din ce se vede în cele două texte despre Fade In / Fade Out, care numai despre produs nu sunt, pare că aș fi ajuns să moderez o ceartă într-un interviu la dublu. Asta onest vorbind. Credeți că s-ar fi ajuns acolo? Nici vorbă. De ce? Tocmai de la ceea ce oamenii mari numesc "business" sau "industrie".

Din relatările Elenei, răspunsul lui Bogdan a fost doar picătura care a umplut paharul. Iar eu vin și întreb, până la picătura aia ce s-a întâmplat? Sau de ce NU s-a întâmplat? De ce avem nevoie de un pahar care să măsoare asta? Și, din nou, unde a dispărut spectacolul?

Elena îmi spune și că și-ar dori ca interviul să fie publicat abia după premieră. Dar, din punct de vedere al LiterNet-ului, interviul e legat de eveniment și nu are sens să mai aștepte. Sunt două posibile motive pentru această cerere: fie se întâmplă să fie o premieră incredibilă, și atunci se expun toate după premieră, ca să fie totuși profesională colaborarea până în punctul acela, fie se întâmplă să fie o premieră îndoielnică, și atunci se expun toate după premieră, ca să fie totuși profesională colaborarea până în punctul acela. Pare identic, dar vă garantez că nuanța e diferită.

În primul caz, cel cu premiera bombă, o expunere de genul acesta, în care susții că munca ta este neglijată, îți poate da enhance și chiar monopol la ceea ce vede spectatorul cu ochii și, în cazul Fade In / Fade Out, aude cu urechile.

În al doilea caz, expunerea te ajută să predai spotlight-ul celuilalt, zici că munca ta a fost neglijată și - așa - lumea nu o să asocieze (pseudo)eșecul cu tine, e foarte important. Pentru că, dacă munca ta ar fi fost realmente acolo, am fi ajuns în primul caz.

q.e.d.

O idee bună nu e un spectacol bun. O idee genială nu e un spectacol genial. Trebuie lămurite lucrurile astea. Ceea ce teoretic sună bine, practic poate să ucidă tot. Am ascultat doi oameni care au o frică în comun, iar frica asta pare să fie aceea că spectacolul poate fi cam plictisitor. Ei nu o spun direct și - eventual - dacă ar face-o, ar arunca-o către celălalt. Dar ei se pronunță aluziv și eufemistic în construcții ludico-dubitative însorite, de tipul "frica mea este să nu cumva să fie plictisitor" (chiar dacă nu folosesc exact cuvintele astea). Așa vorbesc oamenii drăguți de la centrele de copii cu nevoi speciale despre faptul că galbenul e o culoare și 6 este o cifră, și da, e admirabil că lipsește din schema asta orgoliul și infatuarea, dar cred că problema e că nu se zic lucrurilor pe nume. Totul e adversativ sau dubitativ, de transcris cu puncte de suspensie prin interviuri, un mister pe simțuri, dar marketat potrivit, cu scop și deznodământ.

Amândoi cred, noaptea, când sunt doar cu ei înșiși (rugându-se la sunet, respectiv lexem) că produsul lor este plictisitor. De ce? Simplu. Nu e unitar. Nu e complet. E un colaj abscons în tagma spectacolului de teatru, care nu transcede tehnicitatea. Pentru că sunt două lucruri care ar fi putut fi compatibile și nu, nu în alt univers, ci tot în ăsta, dar cu o altă abordare. Spectacolul nu are textul potrivit, în primul rând. Un text în care nu crezi nu îți poate aduce succesul, dacă despre asta e vorba. Nu s-au depășit niște orgolii primare. Oameni buni, spectacolul a dispărut, ca un copil traumatizat care-i ascultă pe părinți ocărându-se, iar după ce aceștia se calmează, încep să îl caute disperați la piață, la bunici, la magazinele de dulciuri din Râmnicu Vâlcea etc. Nu e vina spectacolului pentru nimic din toate astea, dar dacă e crescut defectuos, e o greșeală să ai pretenții premiante de la el. Repet, ideea a trecut call-ul, nu spectacolul. Ideea e bună, necizelată, dar bună. Și zic necizelată pentru că nu există o bucurie de a lucra împreună, ci doar monopol și fața opusă, a recunoașterii. Care e scopul?

Pentru că, dacă scopul ar fi dreptatea, problemele nu s-ar aduna, nu ar apuca să se adune. Am văzut promovarea spectacolului, deschiderea și bucuria cu care Elena vorbește despre el, care s-a transformat în "bucuria" cu care Elena vorbește despre ea și Bogdan despre el. Și tot așa. Bucuria aia, văzută de mine pe social media, da?!, bucuria aia tencuise un perete de abuz / conflict, așteptând premiera ca pe Godot, poate pregătind o poziție fermă ulterior, nu știu. Dar mă frapează puțin cum Elena stătea cu aproape-paharul-plin, fără picătura interviului, capabilă să zâmbească cu deschiderea zâmbetului unui om împlinit de proiect, deși problemele erau deja acolo. Asta mă face să mă gândesc că, mai devreme sau mai târziu, oricum s-ar fi ițit de sub stratul cernoziom de 30 de centimetri problemele expuse recent.

Nu știu, pentru mine e ciudat, unii oameni numesc asta în multe feluri: răbdare, diplomație, profesionalism. Dar uitându-mă la formația mea și transfigurându-mă artistic în cele întâmplate, ca exercițiu, eu cred că nu le am. Nu cred că am răbdare, diplomație, profesionalism. Poate-s eu argint-viu acum și o să le dezvolt cu vârsta, dar nu aș putea să stau atât cu zâmbetul amorțit pentru un proiect care îmi dă semnale să nu cred în el. Nu aș putea să stau atâta timp într-un proiect în care nu cred și să le vând oamenilor credința mea exersată pe tema asta.

Cunosc și înțeleg problema neglijării muncii oamenilor care scriu, mă confrunt cu asta. Dar am o poziție fermă cu privire la ea și da, uneori scriu ce am pe suflet, alteori închei o colaborare pur și simplu, se întâmplă. La finalul zilei, scopul nu sunt eu, ci e arta mea. De aia nici nu îmi place să dau interviuri, dar ador să le fac. Pentru că, până la urmă, cine sunt eu să fac altceva decât să scriu? A, da, mai trebuie să și cred în ce scriu și pentru cine. Dar nu zâmbesc în fața a ceva în care îmi pierd / care îmi pierde încrederea. Pentru că asta naște o dihotomie confuză, cel puțin pentru mine. Te dezici de proiectul / copilul tău, sau stai? Cât aștepți? Ce aștepți? Ce ar fi de obținut dacă taci? Contează când vorbești, până la urmă? De ce e important să fie după eveniment? De ce mai duci evenimentul până la capăt?

Recunoașterea muncii e importantă, cu siguranță. Dar, repet, s-a pierdut spectacolul în toată treaba asta. Și asta e și bine, nu? Avem constructul social de consumerism conflictual care ne aduce adrenalina la extaz și după se sinucide alături de ea. Și e mai interesant decât spectacolul. Nu e o problemă? Ce se întâmplă? Bad publicity, still publicity? Marketăm un produs în care credem cu dinții din față, cât timp colții sunt încă de lapte, îl creștem tăcuți și umili, patriarhali, după care ne înfruptăm însângerat din el?

Nimic din ce am citit nu e despre spectacol, și înțeleg opiniile vehiculate, nu neapărat timingul lor. Sunt de părere că tot ceea ce deranjează trebuie semnalat până crește prea mult, împlinește 7 ani și după, hodoronc-tronc, fără să îți dai seama, devine bătăușul clasei a-ntâia C, în sala de la parter, chiar de lângă măsuța paznicului. Nu e despre o retrospectivă jurnalistică a conflictului / abuzului, un Stockholm metamorfozat în așteptarea momentului potrivit de a răspunde. De ce să fie după premieră, din nou?

Avem cultura asta a documentării abuzului / conflictului, avem impresia că trebuie să vii în forță din spate cu mega-dovezi, cu ultra-dovezi, și de aia mai și stăm puțin în propriul Panopticon, să urmărim mai degrabă decât să fim urmăriți, să vedem mai degrabă decât să fim văzuți, ca mai apoi să dăm lovitura loviturii, refulând ceva ce putea fi evitat cu acțiune sistematică, în loc de pasivitate răzbunătoare. Oricât de justificat ar fi totul, oricât de real și de actual.

Dar, așa cum ziceam, e foarte posibil ca unele concepte de tip "bun simț" sau "profesionalism" să îmi fie străine, nu neg, după cum nici nu înțeleg timingul foarte bine. Sunt adeptul rezolvărilor de moment, în momentul în care se cer. Cine are de auzit, aude. Cine are de făcut, face.

Și aici scopul principal era să se facă un spectacol despre care să auzim și în care să auzim. Iar acum, vedeta nu mai e spectacolul, cum ar trebui. Eu nu mă duc la nimic pentru că e pe un text semnat de X, cum nu mă duc nicăieri doar pentru că e regia Y, sau joacă Z. Dar și dacă iau în considerare asta, ca element secundar, tot nu îmi influențează raționamentul, părerea. Fade In / Fade Out e o idee bună ca tehnicalitate, mai mult decât în calitate de spectacol complet. Are o natură duală neîmplinită, ușor plictisitoare, ușor redundantă, expresie a fricilor creatorilor înșiși, amândoi având simțuri estetice calibrate analitic, dar poate nu atât de calibrate împreună. Sigur, eu vin și din sfera teatrului adolescent, unde actorii sunt, înainte de toate prieteni, unde deschiderea și dorința de a lucra sunt imense și receptate la fel de deschis. Unde nu e o miză pentru cineva. Aici, sincer nu îmi dau seama care e miza. Sau dacă cineva crede, realmente, în spectacolul Fade In / Fade Out. Lucrurile astea se reflectă în produs, dar nu a fost niciodată despre produs de fapt.

Două căi de urmat, așadar, în funcție de cum e receptat Fade In / Fade Out.

Prima, dacă iese bine, bubuie, rupe, expunerea volumului de muncă depus e un raise-awareness, da, dar și un trigger pentru monopolizare în celălalt sens. De tipul "dacă eu nu eram, nu arăta așa."

A doua, dacă iese îndoielnic, nu bubuie, nu rupe, expunerea non-volumului de muncă (de data asta de tipul "eu uite că am vrut, dar nu a fost acceptat și de asta arată așa") e o sabie a lui Damocles cel puțin interesant a fi folosită.

Poate că mulți vor citi lucrurile astea și se vor gândi că e incomod ca dracu ce zic aici, pe cât de adevărat, sigur vor înghiți în sec (pentru că treaba asta e, totuși, întâlnită, iar orgoliile oamenilor nu prea se discută așa).

Oricum, Fade In / Fade Out nu e, cel puțin acum, un illo tempore în ce privește spectacolele de teatru, poate să constituie și o revelație tehnică, da, e adevărat. Pentru viitoare spectacole sau - de ce nu - pentru același, într-o continuă formare / perfecționare. Ideea proiectului e aplaudabilă, jos pălăria. Mi-aș dori să o mai văd aplicată, poate într-o lume cu orgolii mai mici și moduri diferite și sincere de a promova un produs artistic, o lume în care să credem cu toții în ceea ce facem și, poate chiar mai important, să nu mai facem ceea ce nu credem.

Înțeleg cum e să vrei să îți fie recunoscută munca, sunt 100% pentru asta. Dar trăim într-o lume care nu o va recunoaște, poate, în totalitate, sau măcar atât cât ne-am aștepta noi. Nu e demoralizant, dar dacă nu e semnalat la timp, poate deveni.

Și vă dau și un exemplu despre ce înseamnă calitatea. Goethe și Gheboasă Șmecheroasă intră într-un bar. Goethe ia o masă în colț, își pune Mozart în airpods și începe o lungă și profundă contemplare a mizeriei din jur. Gheboasă Șmecheroasă intră, e ovaționat, dă mâna cu toată lumea, strigă "Yea, meeeen!" fără autotune, primește beri gratis, se semnează pe sânii domnișoarelor extatice care strigă "Ghe-boa-să, ghe-boa-să!". În timpul ăsta, Goethe privește, calm, Mozart se termină în căști și nu mai începe, pentru că nu e în trending. Iar lumea e un loc odios și miroase a bere stătută care umflă podeaua. Care Goethe? Care Mozart? Ghe-boa-săă! Așadar, cine este posesorul testicular care se remarcă? Gheboasă. Și cine e fraierul care încasează? Goethe, am fi tentați să credem. Dar, surpriză, pe Goethe îl doare la ciorap, pentru că știe ce a făcut, și demonstrează tot făcând. Mă rog, cât a făcut până în 1832, și ce a rămas după asta, mai mult decât suficient. Și din ce în ce mai mult pierdut în derizoriu.

Despre valoarea unui text nu se vorbește, despre muncă, da. Dar aici voiam să ajung, Fade In / Fade Out nu e sub nicio formă vreo capodoperă de trecut în analele istoriei, dar nici nu e de băgat în dosul spațiului de la Teatrelli. E bine că se discută despre aspecte liber, e un pas mare, mai e nevoie de un reglaj în timing și în interese, despre care lumea, sigur, zice că nu există, sau că sunt abstracte precum arta însăși abstractă este. Interesul superior ar trebui să fie, pentru oricine, spectacolul, piesa, produsul. Să fie ceva în care credem și și cercetăm, ceva cu care ne mândrim onest, nu ca o tencuială vremelnică a unor nedreptăți neadresate la timpul lor, să fie un produs atemporal cu exteriorul și contextualizat doar prin sine. Conceptul dramaturgic e despre "empatie", un cuvânt pe care l-a făcut mare Ideo Ideis, demult, care încă dăinuie, dar are un sens pe care nu prea îl stăpânim. Empatia ce este? Un construct social care include și dreptate, și răbdare, și bun-simț, și pertinență, și acceptare și profesionalism. Poate că sunt ageamiul unora dintre aceste concepte, poate că sunt super idealist cu arta în general, cu modul de lucru / cooperare între instanțele unui produs cultural. Și poate că eu cred foarte mult în timing și de asta mă întreb multe.

Dar cu tot idealismul ăsta care mă umple, mai cred și că adevărul e în spectacol. Și adevărul e că Fade In / Fade Out mai are de crescut, mai are de metamorfozat din cocon în fluturele care merită să fie, cu multă voință și răbdare, cu deznodământ și cooperare, cu orgoliu mai puțin spre deloc, nu. Și asta e valabil pentru orice spectacol. Sper ca orice impediment în calea asta - singura acceptabilă pentru doi artiști tineri și nu numai - să se dizolve în pasiune pură și în dorința de a restabili echilibrul de lucru (faux-afișat pe toate rețelele până de curând, se pare).

Mă simt întocmai ca la procesul pentru custodia unui spectacol, care e prea mic, confuz și detașat să înțeleagă pe deplin ce i se întâmplă. Da, practicile expuse nu sunt ok, dar asta nu intră în procesul de custodie. Și, ca la orice proces, lucrurile sunt prescriptibile și - chiar dacă nimic nu e tardiv introdus - o acțiune efectivă e cea timpurie, nu când răul (oricare ar fi el) s-a produs deja. Ce se întâmplă cu Fade In / Fade Out? Rămâne cu mama? Rămâne cu tatăl? Îl ia Teatrelli în plasament efectiv? Aș putea să fiu tutorele lui, pentru că am încredere în concept, e doar o chestiune de execuție. Dar ceva-mi spune că spectacolul s-a pierdut demult, într-un continuu fade out cu white noise și destul de multă neliniște.