Această alegere îndrăzneață face ca scurtmetrajele din Almanah Cinema să se adreseze unui public care acceptă să intre și să participe activ la jocurile de idei propuse. Dispus, așadar, să caute asemănările și deosebirile dintre o înregistrare istorică și ficționalizarea ei, să privească cu ochi mai atenți o operă crucială a cinematografiei mute sau să-și perceapă propria viață prin asemănarea cu păpușile din plastic.
Dacă îndrăzneala formală și încărcătura ideatică sunt mereu evidente, există pericolul de a obosi în confruntarea cu hățișul de aluzii și interogații abstracte asupra dificultăților istoriei și naturii cinematografului, asupra naturii puterii și reprezentărilor ei picturale, asupra banalității și artificialității vieții, toate teme cuprinse și explorate în aceste scurtmetraje.
Caricaturana prezintă desene de la sfârșitul secolului XIX de Honoré Daumier în relație cu interesul teoretic pentru acestea mărturisit de regizorul sovietic Serghei Eisenstein. Prima parte a scurtmetrajului este destul de apăsătoare, căci desenele sunt dificil de legat de o anumită dezvoltare hermeneutică. În partea a doua, însă, joaca lui Jude intră salvatoare în joc. Utilizând celebrul "efect Kuleshov", caricaturile diferitor emoții omenești, de la uimire la dezgust și dispreț, sunt suprapuse cu pseudo-știri glamour cu efect hilar.
Potemkiniștii prezintă conversația unui sculptor din zona Dobrogei (Alexandru Dabija) cu o reprezentantă a ministerului Culturii (Cristina Drăghici), pe care încearcă să o convingă să înainteze un proiect de finanțare a unui monument sovietic. Discuția se învârte în jurul unui episod mai puțin cunoscut publicului larg: acceptarea cererii de azil politic înaintată regelui Carol I în 1905 de către marinarii crucișătorului Potemkin. Acest detaliu istoric contrazice povestea consacrată a vasului și echipajului său așa cum, precum bine se știe de către cinefili, este dezvoltată în capodopera lui Serghei Eisenstein. Scurtmetrajul contrastează astfel elementele istorice cu cadrele propagandistice din film, constituindu-se într-o lecție de istoriografie prin cinema.
Amintiri de pe Frontul de Est nu face altceva decât să prezinte fotografii luate de un ofițer al armatei române în timpul cuceririi Ucrainei în 1940. Scurtele înscrieri ale acestuia care precizează locul și prilejul fotografiilor (trecerea râurilor, diverse ceremonii militare și religioase, peisaje locale) exprimă prejudecățile rasiste (leit-motivul etichetării "jidani"), la care se adaugă extrase din documentele oficiale militare privind uciderea evreilor, dar și starea deplorabilă a dotărilor și disciplinei armatei române.
În Cele două execuții ale Mareșalului, Radu Jude suprapune filmarea istorică a operatorului cu interpretarea aceluiași eveniment în filmul lui Sergiu Nicolaescu (Oglinda, 1993). Diferențele sunt multiple, chiar dacă, spre deosebire de alte filme așa-zis istorice, Nicolaescu se limitează la o reproducere fidelă a documentelor istorice (obligat, de fapt, de acestea). În primul rând, muzica extra-diegetică "înalță" emoțional spectatorul, subliniind caracterul mitic al personajului. Apoi, filmarea ficțională este interesată strict de încărcătura dramatică și exclude orice prolog sau încheiere prozaică, așa cum sunt însă surprinse de mărturia documentară filmată.
A pedepsi, a supraveghea preia titlul cărții lui Michel Foucault, pus peste un material eterogen format dintr-o mărturisire tipărită (video) și citită de Șerban Pavlu despre o reprimare brutală făcută de organele de ordine scăpate de sub control la începutul secolului al XIX-lea românesc, urmată o înșiruire de fotografii ale unui milițian din Bărăganul rural comunist.
Scurtmetrajul invită așadar la privirea chipurilor puterii represive, cu amestecul lor de brutalitate și aparență umană. Însă, legăturile sunt abstracte și, deși mesajul lui Jude se vrea destul de clar, ai adesea senzația că "nu reiese" neapărat din fotografiile respective. Uniforma de milițian nu înspăimântă, mai ales în ruralul care pare să facă totul derizoriu. Figura milițianului este adesea surprinsă nu în exercițiul funcțiunii, ci în cadre familiale, ceea ce ne face să ne întrebăm dacă nu cumva scurtmetrajul ar fi putut fi intitulat "omul din spatele uniformei"?
Plastic semiotic ia ca materie primă expresivitatea jucăriilor de plastic, pe care le modelează în diverse poziții și posturi, le așază pe fundaluri diverse și le combină cu zgomote inspirate din viața de zi cu zi în dorința de a exprima atitudini, momente de viață cu materialul familiar al plasticului.
Izbește corespondența dintre înfățișarea și materia jucăriilor din plastic - proteice și fabricate în masă, accesibilă până la omniprezență și cadrele mentale ale economii de piață în care trăim - diversă doar în aparență, abundând de soluții prefabricate, supranumerară.