Mă îndrept spre competiția de scurtmetraje de la Croisette, am renunțat la partea inferioară a costumului, din rațiuni de comoditate, dar am păstrat partea superioară, din rațiuni de eleganță. Iată-mă, așadar, în cămașă & sacou, pantaloni scurți & teniși, în autobuzul A, singurul care duce spre Cannes. Mănânc un sandviș de la boulangerie, de când sunt în Franța am descoperit că sunt un mare boulanger. Are vreo 500 g, deci asta înseamnă că-mi ține de foame ok pentru undeva între 20 de minute și toată ziua, până la urmă, asta și, eventual, o bere când încep să scriu... sunt toată masa mea de azi. Sandvișul are șuncă și murături. Și un kilogram de unt sărat. E minunat faptul că francezii folosesc atâta beurre în orice. Acasă, când eram mic, obișnuiam să mănânc o pâine întreagă prăjită cu unt. Spuneam tuturor că e mâncarea mea preferată. Aș mânca atât și acum, dacă n-ar trebui să am grijă la pușculiță. Și aici și în Olanda porțiile sunt ca dracu de mici, iar toată lumea se scuză cu faptul că românii sunt învățați să mănânce mult. Așa o fi, dar vă spun sigur că stomacul meu are 3 camere, cum cel al vacilor are 4, dar doar 3. Una pentru România, dublă, cu etaj, și două single rooms cu jumătate de pat pentru Olanda și Franța.
În ziua în care l-am cunoscut pe Nathan la clătită (interviu aici) îi povestisem cum băieții francezi îmi plăteau pentru mâncare, pentru că ziceau că-s frumușel, sau pentru că am cheveux bouclés. Mi s-a întâmplat să mi se plătească două shaorme de pui și una de vită așa. Ba, mai mult, am primit și câteva numere de telefon, mi-au zis să îi sun când sunt în Provence, Paris etc. Eu nu le-am dat numărul meu, nu. Perioada asta mi-e oricum aglomerată, cu oscilatul între facultatea din Utrecht și trăitul visului în cinemaurile din Cannes, cu interviuri, articole, alte proiecte. Abia vorbesc cu mama.
Pe 28 mai 2022 ar trebui să iasă, apropo de proiecte, o antologie a Memorialului Ipotești, Botoșani, unde mi s-au cerut și mie câteva texte. Aștept să găsesc o fereastră și pentru fiecare manuscris care mă așteaptă și zace acolo de ceva vreme.
Dar două shaorma de pui și una de vită intră bine pe moca, de la un local super fancy totuși, care vinde până și sarmale în foi de viță. Uneori, chiar și chelnerii de la thailandez îmi făceau cinste, cu titlul de "doar pentru tine, frumosule, dar să nu mai spui nimănui". O să mă spăl pe cap doar în mare, să-mi triplez încrețirea părului, dacă asta pare a fi soluția. Deși mă dezgustă puțin, sincer să fiu. Dar fac și eu ca Labiș, mănânc și plâng. Mănânc.
Cobor din autobuzul A, cu sendvișul cu unt excesiv, șuncă și murături deja în mine, mă îndrept spre Croisette.
Se văd 5 scurtmetraje, toate în stil documentar - mai mult sau mai puțin. Primul e As Time Passes, regia Jamil McGinnis. Nu prea rămân cu nimic de la el, sincer, și nu cred că mă influențează prezența lui Jude în competiție. Mi-am dat seama azi-noapte că tot maratonul ăsta de filme îmi face un talmeș-balmeș în cap, și asta pentru că eu trăiesc aici un singur film, în care se amestecă toate. Multe dintre filme nici nu rămân cu tine. Da, poate mai visezi unele cadre, poate durează puțin procesarea și dospirea. Să-ți intre cadrele în sistem. Poate nici n-o să-ți intre vreodată toate, e adevărat. Dar genul ăsta de expunere maratonistă contribuie foarte mult la crearea unor stări de déjà-vu. Cred că asta o să se întâmple cu tot ce, spre rușinea mea, amestec în cap nebunește, fără să îmi propun asta.
Al doilea scurtmetraj e cel despre care o să vorbesc ultimul, Potemkiniștii, regia Radu Jude. Al treilea e Aribada, regia Natalia Escobar & Simon(e) Jaikiruma Pateau. E un tip/tipă queer cu un super stil, pe care l-am observat chiar de cum am intrat, ras în cap lună, într-o rochie superbă, pe tocuri, iar filmul a adus pe ecran aceeași problematică queer / a androginității, conjugată cu elemente cosmico-spirituale, o cultură foarte diferită de cea cu care suntem obișnuiți. De aici am rămas cu câteva imagini, cadre cheie, cu ritmul static ales, cromatica absolut liniștitoare. Filmul a fost ca o meditație ancestrală, cu câteva revelații. Îl notez mental, trec mai departe. Ajungem la al patrulea film Staging Death, regia Jan Soldat, un băiat experimental care propune perspectiva unui alt fel de a lucra pentru un scurtmetraj. Staging Death e o colecție documentar-inovativă de scene de morți din filme cunoscute global / sau mai puțin cunoscute, un colaj morbid al morților fără context, la care toată sala râde. Râd și eu. Morțile fără context (undeva la 65, adunate de prin tot felul de filme) sunt amuzante. Sunt penibile. Uneori te poți concentra pe nonsensul lor, acum că vezi doar asta. Nu formezi niciun atașament anterior, vezi doar o moarte, obiectiv, critic. Și, vă zic sincer, luate separat, multe dintre ele sunt chiar expresia penibilului. O idee drăguță, cu mai multă muncă în spate, după cum chiar Soldat zice, la Q&A-ul de după, decât pentru filme / documentare obișnuită. O căutare de 9 luni, încununată de 3 luni de post-producție. Ultimul din lista de courts métrages, The Spiral, regia María Silvia Esteve, deși în final, deci cel mai proaspăt în minte, în teorie, nu m-a lăsat cu absolut nimic. Dar dau vina și pe memoria ciudățică de scurtă durată, probabil voi avea o revelație acasă, în duș, dacă mai ajung acasă, dacă apuc să fac duș. Cine știe.
Potemkiniștii, am zis. Scurtmetrajul lui Jude e o caterincă foarte bine documentată, care are dinamica unei reclame CEC sau Garanti, care poate fi folosit(ă) chiar și de centrele de investiții. E un scurtmetraj reușit, împărțit cu filmul lui Eisenstein, Crucișătorul Potemkin. Despre visul de a construi un monument care să celebreze "Potemkiniștii", care au debarcat în Constanța, dar lumea nu prea vorbește despre români, cum nici Eisenstein nu o face. Crescând cu un tată istoric, am rezonat cu dinamica scurtmetrajului. Unul dintre motivele pentru care am reticențe la subiecte precum istoria e acela că - de fiecare dată când ieșeam cu tata la plimbare când eram mic - el vorbea pe câmpii despre câte ceva din istoria noastră, mult, lung, la momentul acela al răbdării mele chiar redundant uneori, și mai mult - nesolicitat. Treceam pe lângă grădinița mea? Timpul & spațiul se dizolvau în vocea tatei, care bânguia "Strejnicu, 1940... 27 noiembrie... asasinare Iorga" și tot felul. În capul meu erau cântecele de la cutiuța muzicală 3, sau veșnica întrebare "tantum verde sau tantum de lămâie?"... Dar oare pot să iau tantum ca pe o bomboană numai, nu mă doare gâtul. La întoarcere de unde mergeam, în dreptul aceleiași grădinițe, tata vorbește (neîntrerupt parcă, de prima dată) despre cum "Cioran devine membru post-mortem al Academiei Române". Iar eu am în cap doar că la 1 decembrie, în centrul vechi, la statuia eroului, o să ne strângem la tarabe cu clasa pentru o porție de fasole cu Cioran. Când e prea multă informație, trece pe lângă mine, iar dacă la filme îmi mai amintesc în duș, alte lucruri îmi reapar și după 15 ani de dizolvare.
Bărbatul din scurtmetraj vorbește cu admirație despre Potemkiniști, despre cum, prin ei, prin primirea lor la Constanța, România - să mă iertați - "a dat o mare muie Rusiei". Vorbește despre cum ar trebui cinstiți cu un monument, similar celui de la Canal, că ce dacă erau comuniști, erau mai degrabă independenți, au luptat, au protestat. În afară de Dobrogeanu Gherea - să mă iertați - "socialistul pulii". Sincer vă zic, prin clasa a 8-a - a 9-a, se făcea în clasă un cerc de băieți mult mai dezvoltați decât o arăta vârsta de atunci, unul striga "pula", iar restul râdeau. Eu eram în afara cercului și nu prea înțelegeam ce se întâmplă. Dar Jude are o măsură bună chiar și pentru vulgarități, toată sala de la Cannes râdea să se împrăștie. Am chicotit și eu, mai mult pentru dinamică, pentru livrare, pentru naturalețea și autenticitatea pe care o dădea discursului, omul vorbea de față cu un reprezentant al Ministerului Culturii, să ceară fonduri pentru o bucată de artă post-modernă, într-un stil pur românesc. Iar dacă lumea se revoltă că se face o statuie comuniștilor, staliniștilor, bolșevicilor, atunci ce se petrece? Ca să împăcăm pe toată lumea, le facem o statuie mai mică. Pokemonul Potemkinist care propune statuia compară proiectul cu Niche, din Louvre, din nou spre amuzamentul țării. Se perindă referințele, foarte multe, foarte subtile, super amuzante, întocmai ca în drumul meu spre grădiniță și înapoi cu tata, doar că acum am mai crescut și le mai prind. Bărbatul vorbește despre debarcarea în Constanța a crucișătorului, care ar fi putut bombarda orașul în două secunde, de altfel și într-o lume în care lumea "i-o suge lui Putin și cu gura și cu curul" (filmul a fost turnat în 2021, de atunci, după reversul medaliei cu Ucraina, eu aș spune că acum "Putin o suge lumii, și cu gura și cu... ați înțeles) ei au făcut exact opusul, și d-aia merită statuie. Dacă nu una mare, măcar una mică, dar abstractă. Dacă nu doar cu ei, atunci măcar un soclu cu Memorialul durerii și apoi abia în vârf moartea potemkinistului atârnat de cârlig, ca în filmul lui Serghei Eisenstein.
Apropo de Potemkin, Grigori Potemkin a fost (semăn cu tata la aceste factualități, ce să-i fac, mai încălziți o cafeluță, să mă puteți urmări) unul dintre apropiații reginei Elisabeta a II-a, iar la un moment dat, înainte de o vizită a Măriei Sale într-un cartier din Rusia, el a ordonat să se pună fațade de lemn și de carton în ghetouri, colorate frumos, cât să creeze aparența unor locuințe decente, dichisite, atunci când Elisabeta va trece pe acolo cu trăsura, i se vor părea condiții decente, chiar foarte bune de trai. Pe urmă, numele ăsta a fost rostogolit în istorie în avioane, crucișătoare etc. Dar scurtmetrajul lui Jude ne aduce înapoi la originile numelui, chiar la cel care îl poartă, ca o fațadă care acoperă intențiile adevărate, adevărul istoric neștiut, într-o versiune demnă de un monument, dacă nu mare, atunci mic, dacă nu așa, atunci altfel, orice numai să fie. Că fostul UTC nu are finanțare, și de aici a plecat toată povestea, care ține îndoielnic de ministerul Culturii.
Jude are deja un pattern în a filma cadre total fără nicio treabă cu subiectul, iar asta - pe cât de deranjant poate fi în Babardeală cu bucluc sau porno balamuc - pe atât de amuzant și de bine dozat a fost în acest scurtmetraj. Mă simțeam de parcă se derulează în fața mea wallpaper-uri de windows xp din ăla vechi, ăla cu câmpia, doar că era rapiță, dublate de o încercare comico-persuasivă de a obține fonduri, într-un dialog / monolog savuros. Clar e de văzut Potemkiniștii. La Q&¥A-ul de după, întrebat fiind despre cum face să apropie elementul documentar de o dimensiune personală, Radu Jude spune: "You have to know how to work with propaganda and art, so the line won't cross. I wanted to integrate this leftist themes in my shortfilm, they have been completely destroyed by the Stalinist system, and all of a sudden, everything that was before that, Marxism, the riot of Potemkin etc. can be considered a kind of Stalinism avant la lettre. I don't really know a specific answer to that, it was all meant to be a joke, as far as the anti-Russia movement in Romania is right now motivated by even more recent, but not only so recent history. This story can be refrained, because it is about the uses and abuses throughout history. One can refrain the story - jokingly, of course - as a story of heroic Romania, being against Russia. At that time I had no idea that my joke about Putin would become reality, not only a mere joke, but something more deep and more troubling. And I do mean that behind every joke, there is also a dimension of reality and concern."
Vedeam reacția traducătoarei franceze, care se chinuia să țină pasul cu informația, după care am fost realmente impresionat. A tradus impecabil fiecare punct de conținut atins, foarte prompt, foarte profesionist, uimitor, ca și când ar fi avut un al șaselea simț. După, regizorii chemați pentru discuția cu publicul (nu atât cu publicul, cât moderată deja de prezentatori, mai degrabă "în prezența publicului") coboară de pe scenă. Mă apropii de Radu și de Ada Solomon. Îi felicit pentru film. Radu e super simpatic, râde și zice "Eh, e caterincă." Își ține modestia aproape, chiar și în condițiile astea, se ia și, totodată, nu se ia în serios. Îl întreb dacă e ocupat azi în festival, îmi zice că da, din păcate, și mâine pleacă. Dar îmi spune și că urmează să scoată un calup de 6 scurtmetraje, un omnibus, numit Almanah Cinema, la final de iunie 2022, și ne putem auzi atunci despre toate, ca să nu fie doar despre unul.
Aștept să văd omnibusul, să pot comenta atunci și autorul și produsul. Până una alta, foarte bun Potemkiniștii, în competiția de scurtmetraje la Cannes 2022.
(va urma)