Implicat în secțiunea Filme la Gottlob de duminică, reușesc în celelalte zile să văd câteva filme interesante pe care vi le prezint în continuare:
Joi, 14 iulie 2022
Multipremiatul Große Freiheit / Great Freedom / Marea libertate (Cannes - Un Certain Regard - Premiul Juriului; Premiile Academiei Europene de Film; Sarajevo - Cel mai bun film și Cel mai bun actor) mă șochează cu primele lui scene gay, explicite sexual și mă încarcă cu nemișcare, cu oarecare jenă, stări prin care trec relativ ușor, căci povestea miroase totuși a altceva și o intuiesc ca fiind una de dragoste, o dragoste chinuită, dar mai pură decât una convențională, clișeică. Căci dragostea dintre cei doi pușcăriași (Hans și Viktor), deși normală, iese din tipare și îmi creează un confort emoțional aparte. Desfășurat în trei perioade de timp diferite, care se întretaie, descoperim în decoruri autentice, articolul 175, care punea homosexualitatea în ilegalitate. Aplaud jocul fără cusur a celor doi actori principali: Franz Rogowski (Hans) (filmografie: Undine a lui Christian Petzold, A Hidden Life a lui Terrence Malick) și Georg Friedrich (Viktor) (filmografie: Rimini de Ulrich Seidl, regizorul trilogiei Paradise), detaliile specifice fiecărei perioade de timp și-mi remarc propria timiditate și fragilitate în fața unor sentimente pure care transcend condițiile unor vieți trăite în întuneric și abuz.
(L.E. - Trofeul Ceau, Cinema "Răzvan Georgescu", în valoare de 1.000 de euro oferiți de Groupama Asigurari, se acordă filmului Große Freiheit / Great Freedom / Marea libertate, regizat de Sebastien Meise, pentru relevanța sa categorică cu privire la tema ediției 2022, libertatea)
Am ales apoi din secțiunea "Filme bănățene" două desfătări: Satul de marmură al Ioanei Dorobanțu-Gordon și preferatul meu Oamenii Drumului: Terra Banatica al prietenului Țarcu (Mircea Gherase). Dacă primul film se vrea o contra-promovare, căci ce idei poți da unora când văd expusă pe ecrane o așa bijuterie de sat abandonat, dar plin de marmură, al doilea e exact contrariul: Camino (Via Transilvanica[i]) există și la noi și ne așteaptă. În cazul filmului de față, ne așteaptă în județul Caraș-Severin cu cea mai lungă parte a sa (peste 250 km din totalul de 1.400) și cu cele mai frumoase peisaje. Am rezonat extrem de puternic cu natura din film, căci e natura copilăriei și maturității mele, locurile în care merg de câteva ori pe an să-mi încarc bateriile. Și cum județul Caraș-Severin e un județ al discrepanțelor, acest lucru nu scapă neobservat de regizor și ne face și pe noi atenți la unele dintre problemele județului.
Filmul beneficiază și de o proiecție specială în curtea bisericii Romano-catolică din Bobda sâmbătă, 23 iulie 2022, de la ora 22.00.
Vineri, 15 iulie 2022
Azi fac un semi-maraton, de trei filme la nou-renovatul Cinema Victoria, unde am început de ceva timp să mă simt ca acasă.
Valentyn Vasyanovych ne aduce filmul Reflecție / Reflection, aflat în Competiție, direct din Ucraina, cu o fărâmă din războiul început în 2014 în est și vine în două valuri: unul mai crud, realist (din păcate) și visceral și unul de reflecție, de readaptare la o viață normală, de acceptare și integrare a unui trecut recent, traumatizant. În film vedem eroi și lași, cinism și umanitate, prizonierat și din nou libertate. Este un film bine structurat, echilibrat, care place în aceeași măsură în care displace.
Ia-ți ochii de pe mine / All Eyes off Me (r. Hadas Ben Aroya) te face de fapt să nu-ți iei ochii de pe Avishag (interpretată de Elisheva Weil) care la data la care scriu articolul se poate lăuda cu un premiu special oferit de către juriul festivalului Ceau Cinema pentru că, "navigând cu o naturalețe dezarmantă între forță și vulnerabilitate, tandrețe și pasivitate, performanța actriței trasează noi limite ale intimității pe marele ecran". Construcția filmului îmi aduce aminte de telefonul fără fir: începe de la Danny care e însărcinată cu Max, continuă cu Max care fantasmează cu Avishag și se termină cu Avishag care e îndrăgostită de Dror. Firul "se înnoadă" firesc, dragostea se succede ușor pervers și fetișist. Camera e țintuită pe crâmpeie din viața de zi cu zi, cu cadre largi, dar firești. Din nou, totul e despre dragoste, dar și despre libertate, chiar dacă aparent nu e așa. Un detaliu inedit îmi confirmă această intuiție și anume că în limba originală, ebraica, numele filmului este Someone Will Love Someone / Mishehu Yohav Mishehu, derivat dintr-un vers al unui cântec cunoscut din Israel.
Cristina Groșan prezentă în sală (în dublu rol, de membru al juriului și de regizor) ne prezintă filmul său (de lungmetraj) de debut Lucruri pentru care merită să plângi / Things Worth Weeping For. Nóra Rainer-Micsinyei (Maya din film) e co-scenarista acestei tragi-comedii de origine maghiară, și pe lângă această calitate de scenaristă, ne arată că are și calități de actriță. Căci jocul Mayei e credibil și jucăuș și pusă în fața unei situații deosebite - găsirea unei mătuși fără viață în bucătărie -, face alegeri fără de care filmul n-ar avea așa mult farmec și umor. Maya se încăpățânează să facă 30 de ani și pusă în situația de a avea grijă de mătușa decedată până la apariția autorităților, face crize inerentei vârstei pentru a-și căuta un sens, pentru a se maturiza. Criza ei e de fapt criza Cristinei, regizoarea, care se confesează la Q&A și ne spune că a trăit în realitate o poveste similară cu cea din film. Acest film face parte din secțiunea Voci feminine, alături de Crai nou, despre care am scris recent la TIFF (aici).
Sâmbătă, 16 iulie 2022
Ziua de azi vine tot cu "plâns", cu Femeile chiar plâng / Women Do Cry (Regie: Vesela Kazakova, Mina Mileva) un film bulgăresc, bazat pe un caz real, cu un subiect greu - contactarea virusului HIV de către o tânără și stigmatizarea acesteia într-o societate bulgară contemporană, modernă și arhaică în același timp. Prezent la Cannes (în secțiunea Un Certain Regard) și cu actrița Maria Bakalova (nominalizată la Oscar în 2020 pentru Borat Subsequent Moviefilm: Delivery of Prodigious Bribe to American Regime for Make Benefit Once Glorious Nation of Kazakhstan), filmul e un manifest feminist, plin de scene desprinse dintr-o parodie: o barză împușcată salvată de medici printr-o operație, construirea unui "altar" din lenjerie feminină pentru vindecarea de SIDA și procesiuni religioase riguroase, scene jucate impecabil de cele cinci personaje feminine (dintre care una e chiar regizoarea Vesela Kazakova). Bărbații din film sunt despotici și rigizi, femeile sunt, pe rând: gay, mamă singură aflate în pragul sinuciderii, mamă abuzivă și nepăsătoare, tânără necoaptă și seropozitivă și șantieristă frivolă. Filmul e emblematic pentru o țară aflată la granița dintre două culturi: est și vest, viitor și trecut, toleranță și violență - în special la protestele împotriva egalității de gen.
Proiecția specială Havel (Regie Slávek Horák) ni-l aduce pe scenă pe Robin Ujfaluši, managerul Centrul Cultural Ceh din București, care alături de criticul literar, romanciera și eseista Adriana Babeți, căreia i-am admirat cursul de Literatură comparată de la UVT în anii '90, dezbat subiectul filmului, dar și fenomenul Václav Havel, un personaj emblematic pentru lupta și rezistența împotriva comunismului. Totodată are loc și o lansare de carte cu discursuri memorabile ale fostului președinte al Republicii Cehe. Filmul în sine e bine structurat, mai degrabă într-o manieră ficțională decât documentară și pe parcursul vizionării mocnește în spectatori anticiparea revoluției de catifea, căci noi știm ce a urmat. Și mai bine ca alții, unii știu ce ar fi urmat dacă Havel ar fi acceptat compromisul de a-l susține pe fostul comunist moderat Alexander Dubček, om politic slovac și conducător, pentru scurt timp, al Cehoslovaciei (1968-1969), omul care a încercat să reformeze Republica Socialistă Cehoslovacă prin Primăvara de la Praga, dar care a fost forțat să demisioneze în urma invadării Cehoslovaciei de către armatele țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia, cu excepția României. Din păcate, de-a lungul anilor grei din comunism, ne-am pierdut pragmatismul și după revoluție am ales un iliescu în locul unui havel, pentru că unul ca el la noi nu ar fi supraviețuit.
Pe întuneric, la Grădina de vară Capitol, am urmărit avanpremiera filmului german al regizorului Andreas Dresen Rabiye Kurnaz vs. George W. Bush, premiat la Berlin 2022 cu Ursul de argint pentru cea mai bună actriță și cel mai bun scenariu. Filmul se concentrează pe evoluția situației unui prizonier german, cu pașaport turcesc, aflat în celebra închisoare americană de la Guantanamo Bay, înființată după episodul 9/11. Perspectivele sunt ale mamei sale dedicate și naive și ale unui cunoscut avocat pentru drepturile omului, care încearcă din răsputeri, dar fără succes, să-i ofere un proces echitabil și chiar cu șanse de a fi eliberat. Dacă la început planul lor pare absurd, o schimbare pe scena politică a Germaniei (debutul Angelei Merkel) le aduce multă speranță. Subiectul e greu, iar evoluția filmului nu aduce profunzime, însă e mult îmbunătățită de jocul actoricesc al actriței Meltem Kaptan (Rabiye Kurnaz) care face deliciul acestui film, pe cât de serios, pe atât de jucăuș.
Duminică, 17 iulie 2022, Gottlob
Ultima zi a festivalului m-a prins la singurul cinematograf reabilitat dintr-o comună, la Gottlob, cu aer condiționat și lubeniță de tăiat.
Primele două filme, din secțiunea Ceau Junior au prezentat interes pentru câțiva zeci de copii, însă rețeta de seară a adus puțini spectatori, poate din cauza caniculei din plin sezon estival. Chiar înainte de filmul Donbass a avut loc o întâmplare pe care v-o las s-o gustați pe pagina de FB a festivalului - DE CE A FOST CEAU, CINEMA! LA GOTTLOB (O POVESTE).
Și cum nu puteam să ratez Gala de închidere cu decernarea premiilor Ceau Cinema, am dat o fugă la Grădina Capitol, unde ne-am strâns aproape toți voluntarii pentru a ne savura emoțiile finale și pentru a ne privi în ochi și a exclama: Bravo! La mai mare!
Nu știu alții cum sunt, însă eu când mă gândesc că TIFF-ul ar fi putut să existe la Timișoara, mă apucă bâțul și-mi vine în minte o întrebare riscantă: Ce vom face la anul, când vom avea încă două cinematografe reabilitate la Timișoara? Îndrăznim să visăm la ceva mai mare?
[i] "Asociația Tășuleasa Social a demarat în anul 2018 un proiect național ambițios, Via Transilvanica - drumul care unește. Proiectul urmărește amenajarea unui traseu turistic de aproximativ 1.400 km care străbate România de la Nord-Est la Sud-Vest, pornind de la Putna în Bucovina, traversând Transilvania până la Drobeta Turnu-Severin.
Scopul proiectului este să pună în valoare bogățiile cultural-istorice și naturale ale României, în beneficiul comunităților din zonele străbătute, al turismului românesc, al dezvoltării durabile, având repercusiuni pozitive și de durată în ocuparea forței de muncă, retenția cetățenilor în interiorul granițelor, dezvoltarea produselor și serviciilor locale ș.a.m.d., având șansa să devină în scurt timp un veritabil brand de țară și un motor de dezvoltare locală și regională. Fiind un traseu public, este destinat tuturor iubitorilor de drumeții, istorie, natură și sport care vor dori să îl străbată la pas, călare sau cu bicicleta..."
Scopul proiectului este să pună în valoare bogățiile cultural-istorice și naturale ale României, în beneficiul comunităților din zonele străbătute, al turismului românesc, al dezvoltării durabile, având repercusiuni pozitive și de durată în ocuparea forței de muncă, retenția cetățenilor în interiorul granițelor, dezvoltarea produselor și serviciilor locale ș.a.m.d., având șansa să devină în scurt timp un veritabil brand de țară și un motor de dezvoltare locală și regională. Fiind un traseu public, este destinat tuturor iubitorilor de drumeții, istorie, natură și sport care vor dori să îl străbată la pas, călare sau cu bicicleta..."