Hai la arta cu mesaj! - Terorism

Terorism, de ruşii Vladimir şi Oleg Presniakov, piesă montată de Gianina Cărbunariu la Teatrul Foarte Mic, se construieşte ca o acumulare de scene disparate: întâi, un terorism global, standard, ţinând de o veşnic posibilă bombă pe aeroport, din cauza căreia se suspendă toate zborurile; apoi, un terorism domestic, cu o băbuţă care şi-a otrăvit pe îndelete soţul, de dragul libertăţii, dându-i prietenei sale lecţii de crimă "organizată cu pipeta" (recte, să-şi otrăvească ginerele cu o pilulă furnizată zi de zi). Mai e, bineînţeles, terorismul de la serviciu, cu dictatura prostiei, a codului infailibil sub care se poate ascunde, comod, lipsa iremediabilă a gândirii şi cu deversarea vomitivă a răutăţilor dintre colege. Apoi, terorismul din structurile militare şi de putere. Şi, în sfârşit, un terorism - cel mai izbutit ca intenţie literară - picurat într-unul dintre puţinele domenii care ar fi să fie refugiul: amantlâcul. Şi nu terorismul excesului de libido, ci al lipsei sale, resimţite de ambii parteneri şi suplinite cu fantasme rudimentare, recrutate din imaginarul consumismului porno (din păcate, regia ratează cu totul comicul suculent al textului).

Un subiect, deci, cu aderenţă la lumea noastră; cu toate datele pentru a genera un spectacol care să inducă subliminal teroare, prin gradaţia sugestiilor şi prin acumularea de stimuli diverşi. Nici vorbă, însă, de sugestie subliminală sau de gradaţie în montarea Gianinei Cărbunariu, autoarea unui excelent spectacol de absolvire, Mă cheamă Isbjorg şi sunt o leoaică, din păcate, neegalat de nici una dintre producţiile ulterioare, Stop the Tempo şi mady.baby-edu. Preferând teatrul cu mesaj puternic, substanţial implicat în realitate, şi bruscheţea discursului scenic, Gianina Cărbunariu pare să fie în război explicit cu regia nuanţelor, în favoarea unei dominante vârtoase, uşor de citit din primele minute ale spectacolului, şi a unui dezgust - la fel de substanţial ca şi implicarea în realitate - pentru ceea ce ţine de elaborare în actul artistic. Retorica sa "de impact" este cea a ostentaţiei, a primului nivel denotativ, care retează aripile oricărui subtext sau subînţeles.

Din păcate, asemenea refuzuri se transformă cu uşurinţă într-o defilare de stereotipii. Nici Terorism de la Teatrul Foarte Mic nu s-a putut sustrage acestui risc. Fără a particulariza, fără a contextualiza, expulzând cu totul complexitatea nuanţelor şi etalând "mesajul" din primele minute, în lipsa acţiunilor, nuanţelor şi gesturilor scenice diversificate, spectacolul nu poate fi decât monoton. Chiar dacă merge pe forţă. Deşi în spatele "simplităţii" artistice, se bănuiesc intenţii pertinente, asumând doar bruscheţea, montarea, inevitabil, nu depăşeşte nivelul sărăcăcios al filmelor de serie B, de acţiune, thriller-e de doi bani sau porno fără pretenţii de artă. Pesemne regizoarea a vrut să etaleze o realitate întreagă oripilantă, "fără chiloţi", de la structurile de teroare din corpul militarilor la adulterul deliberat ne-poetic, cu goliciunea lipsită de eleganţă a trupului de actor nelucrat la sală. Dar şi-a ales modul de expresie artistică cel mai grobian: strigătul. Prestaţiile actoriceşti se transformă, astfel, într-un urlet fără discernământ. Nu despre incapacitatea actorilor e vorba, absolut fiecare dintre ei dovedindu-şi realele calităţi interpretative în alte montări, ci de opţiunea regizorală a răcnetului, într-un spaţiu în care spectatorii stau la nici un metru distanţă de interpreţi. Aşa că o discuţie despre cum diferă registrele stilistice ale actorilor e neavenită; în cel mai bun caz, ar trebui menţionaţi cei care nu ţipă: Ionuţ Adăscăliţei, cu voce bună, expresivă, caldă şi calmă, Laurenţiu Bănescu, cu o nonşalanţă fără margini şi o naturaleţe pe care toţi actorii ar putea să o invidieze, dacă nu s-ar compensa cu dicţia cam neexersată şi Adrian Anghel, cu dozaj atent şi o sobrietate de bun augur.

S-ar putea argumenta, desigur, că intenţia regiei e ca toate personajele să se compună din exagerări groteşti de marionetă, nişte stereotipuri care se mişcă într-o lume stereotipă. Dar aglomerarea de stereotipii nu ajunge să creeze sens (cel mai bun exemplu e scena cu sinuciderea uneia dintre colege, din cauza terorismului de la serviciu), iar oamenii par fantoşe lipsite cu totul de autenticitate. Când respingi nuanţele, există riscul ca publicul să simtă doar senzaţia de respingere, fără să mai aibă chef să deceleze intenţiile, fie ele cât de bune. Terorism rămâne, astfel, un spectacol schematic, cu un amalgam de stiluri care nu se rotunjesc în nimic, vlăguite de puterea de a semnifica. Or, dacă într-o montare "mesajul" constituie valoarea supremă, iar demonstraţia de brutalitate singura miză, varianta cu Jurnalul de la ora 5.00 oferă, cel puţin, o economie de timp.