Și ea îl aștepta pentru revederea de după nunta lor, din ianuarie 1944, nunta de la care tata a plecat din nou pe front.
În primăvara asta, a fost mai degrabă hazardul cel care m-a îndemnat să redeschid sertarul cu scrisorile părinților mei, atunci când am citit invitația Teatrului Mihai Eminescu, din Botoșani, dând curs ideii regizorului Andrei Măjeri, de a le trimite scrisori de dragoste. Clasic, scrise pe hârtie, printr-un plic timbrat pus la cutia poștală. Așa a apărut vestea spectacolului Eroine. Iar mama a fost, desigur, la rândul ei, o eroină. Nu doar pentru spaima de a-și vizita socrii într-un sat deasupra căruia zburau obuze, dar și pentru puterea de a suporta privațiuni de tot felul, capricii și toate câte sunt ale oamenilor.
La premiera din 11 iunie 2022, am străbătut țara pentru ea. Și m-am bucurat să văd că și mama regizorului a fost acolo.
Și am privit la tinerele spectatoare. Și la spectatoarele vârstnice. Mi-ar fi plăcut, așa cum de fiecare dată am în vedere, dar acum mai dihai, să aflu cum au privit spectacolul creat de Andrei Măjeri.
Eroine reprezintă un decupaj din lucrările lui Ovidius: opt scrisori dintre cele cincisprezece ale setului Heroides și schimbul de scrisori Elena - Paris din ceea ce se numește Double Heroides. Înainte de orice, m-a fermecat cum sună textul în traducerea pe care și-a asumat-o regizorul. Este melodios, cursiv, dramatic. Între segmentele poetului latin a inserat replici din prezentul nostru, ingrediente care întrețin atractivitatea ansamblului și, totodată, caută să sublinieze, cu umor, cu seninătate, uneori cam prea avântat, desprinzându-se de realitate, teze ale prefacerilor de urmărit în societate.
Urmăresc, de o vreme, redeschiderea unei perspective spre lumea antică, așa cum o face Alexandra Ciocârlie, oferind percepția unei uimitoare similarități peste milenii. Drept care demersul lui Ovidius, de a echilibra balanța genurilor în privința figurilor legendare, nu mai poate surprinde decât pe cei care cred că lumea (cea bună) începe azi. Andrei Măjeri a recurs de mai multe ori la teatrul antic, atât în țară cât și în afară (Pata oarbă, text construit de Cosmin Stănilă și Ionuț Sociu pe motive din Oedip, Antigona, Bacantele, producție a Teatrului National Sârb Novi Sad). Desigur că Eroine a fost așteptat ca un pandant la Medea's Boys, text Ionuț Sociu, pus în scenă la Apollo 111.
În contextul reevaluărilor și rescrierilor, un spectacol care să inventarieze personaje feminine aparent uitate în plan secund, de-a lungul timpului, să le sublinieze îndreptățita recunoaștere a unei calități atribuite, îndeobște altora, a existat și riscul de a submina frumusețea poveștilor prin clasificare. Așa că regizorul are grijă să plaseze, la o treime din spectacol, replica unei actrițe (între segmente, eroinele redevin actrițele timpului nostru): "Dar ce-i aici? Salonul refuzatelor?"
Altfel, da, poveștile celor opt eroine ne reamintesc nestatornicia masculină. Dacă lumea a ajuns până aici, a fost prin perseverența feminină de a dura un cămin, de a-i conferi stabilitate. Drept care, Andrei Măjeri, care-și asumă și scenografia, aduce eroinele pe un teren stabil. Pe o stâncă. La intrarea în sală, trecem, pe un traseu ușor zig-zag-at, pe lângă pluta celor pe care le vom cunoaște. Le zărim mai degrabă cu coada ochiului, atenți la pasul pe care-l avem de făcut. Ca-n viață. Iar spectacolul începe tulburător, cu un cântec către sirenă. Este versiunea This Mortal Coil a unei creații mai vechi, Tim Buckley (pe versuri de Larry Becket).
"Sail to me, sail to me
Let me enfold you
Here I am, here I am
Waiting to hold you."
Poate fi un motto pentru chemările ce se multiplică în ecou peste ape. Eroii sunt pe ape (pe alte ape), eroinele așteaptă pe țărm. Simbolic, Ariadna deschide singură suita evocărilor pline de patos, un amestec de jelanii cu imprecații, duioase amintiri și revoltate cereri justiționare. Alexandra Acalfoae, într-o rochie care sub neon lasă impresia de alb. Un alb impur, uman. Unul simbolic. Precum al cearșafului agățat de lemnul lustruit de vânt și apă. Stindardul unei așteptări. Statuară, actrița exprimă emoționant trezirea în singurătate, percepția urmei celui ce s-a furișat din patul dragostei lor. Neonul ne plasează într-un vis, povestea e aievea. Părul lung, revărsat, brațele întinse a chemare, disperarea unei despărțiri surprinzătoare, spaima de singurătatea ce cuprinde viitorul. Replicile ei sunt cântec.
"Somnul se risipise-n frică; teroarea mă strângea prea tare, m-am ridicat să-ntind iar brațele-n-afara patului meu gol. Nu mai erai. [...]
«Tezeu! Întoarce-ți nava! Nu sunteți toți pe ea.» [...]
Și singură, nebună, cu părul despletit, urlam ca o bacantă stârnită de freamătul lui Bachus; atât de rece eu stăteam pe piatră, că piatră deveneam și eu. [...]
Eu atingeam tot ce-ai atins [...]
Să nu mă pierzi prin lista gloriilor tale [...]
Alunecă ușor la mine!"
Este segmentul care conturează cadrul. Avem mai mult decât iubiri întrerupte prin abandonul masculin. Avem absența comunicării. O explicație există totdeauna, se știe. Dar, cel mai adesea, neîmpărtășită. Eroii sunt animați de apetitul unor fapte, de apetit... Eroinele sunt animate de necesitatea dialogului, a unui acord comun. Și, poate, mai presus e dorul. Intrarea în scenă a tuturor celorlalte personaje, când pe Ariadna o cuprinde disperarea, este un semn al terapiei prin solidaritate, prin empatie. În cântecul (interpretat de Fairuz) care marchează continuarea împreună, este un vers emblematic: "There's no healing in you".
Toate în aceeași barcă, își expun 'rănile' sufletești. Penelopa (ipostaziată ca o mare tragediană de Crenola Muncaciu) e în negru, suferința ei a fost lungă. Paradoxal, totuși, ea este cea care, în cele din urmă, a cunoscut sfârșitul fericit. Negrul ei este pentru traversarea deșertului. Voalul ei, giulgiul pentru Laerte, este fluturat și de Ariadna (după ce fluturase alb) în chemarea comună a lui Ulise. Interesant cum în discursul Penelopei se strecoară remarcile Medeei: "Mereu iubirea plină e de frică". Și simți că-i așa. Apoi îți amintești de repetatele asigurări biblice ("Fear not!") ("cine se teme, n-a ajuns desăvârșit în dragoste"). Crenola Muncaciu impune prin ținută. Practic nu-i vezi prea bine ochii, nu-i zărești semnele chipului, nu gesticulează și transmite deplin: "azi de-ai veni săgeată, mă vei găsi ca pe-o bătrână."
Regizorul are grijă să alterneze tonul spectacolului, aducând, apoi, prin Fedra, o undă de umor, o dulce ironie. Daniela Bucătaru este "roșul" în paleta cromatică a eroinelor. Și este mai aproape de femeia româncă (aș invoca mixtura Mița Baston & Didina Mazu, cu prudență, respingând orice perspectivă derizorie). Este, cred, cel mai sensibil episod al spectacolului, în sensul unor posibile ecouri în intimitatea spectatoarelor. O poveste încă neabordată cultural fără extreme. De aceea e de apreciat plasarea interpretării în modernitate: ochelari, costumație sport - pe tricou scrie numele tânărului iubit, precum la un fotbalist-, un laptop și, pe capacul acestuia, un mesaj: "Cupid ain't stupid" (DJ Nina Kraviz are un album intitulat Don't Mess With Cupid, 'Cause Cupid Ain't Stupid).
În replica finală este și un îndemn esențial: "Noblețea mea pălește în fața lui Amor. Înmoaie-ți orgoliul, Hipolit!". Și din nou o repriză de glume (cu ora și Leonora), cu șabloane amuzante ("bărbații pe care-i iubesc sunt niște porci") și sintagme din repertoriul ideatic curent ("Doar nu ne definim noi prin bărbați"). Tranziția spre discursul acuzator al Deianirei (Lenuș Moraru) e asigurată de muzica lui Hozier ("You're movin' without movin' / And when you move, I'm moved"). Și toate se unduiesc într-o coregrafie care, pe tot parcursul spectacolului, se vădește plină de semnificații. Victoria Bucun face din cele nouă actrițe un singur personaj, în unele tablouri, oferă unelte de expresie fiecăreia în parte. Deianira apare în alb sarafan și cu părul în trei bucle împletite școlărește, îl blamează pe Hercule, e gata de sacrificiu: "Hai, Deianira, nu ezita să mori!". Doar solidaritatea o mai poate salva. Miezul dur al acestor pledoarii continuă cu Briseida (Ella Nistor), o dualitate alb-negru. Este și aprigă, se agită precum Ariadna, este și plină de disperare. În jelania ei, o replică discretă obsedează: "De ce fuge iubire-atât de repede de noi?". Și, paradoxal, ea, ce îmbina intelectul și sentimentul, enunță simplu: "Căci doar femeia poate-ndoi eroul".
Al treilea interludiu e sub semnul încingerii atmosferei. Alte șabloane, replici de la o petrecere exclusiv feminină, o săgeată către primărie - în fapt, către mentalitatea ce ignoră genul în simbolurile publice. Din această revărsare ambiguă se ridică discursul tulburător al Hipsipilei. Lidia Uja a recurs exclusiv la limbajul semnelor. Un efort și o semnificație de admirat. Chipul ei e hipnotic. Rochia, de un albastru închis, e aidoma cerului plin de nori, amenințător. În jocul iute al palmelor, al degetelor, e vitalitate, tensiune, disperare. Pe de altă parte, e mâhnirea pentru absența cuvintelor. Când textul e atât de frumos. Sporește percepția dramei. Regizorul suplimentează aici, personajele ridică barca, totul se reorganizează ca pentru un discurs la tribună. Mai mult, dramatismul crescând în pledoaria Hipsipilei ajunge la confruntarea cu Medeea. Ea continuă cu propria acuză la adresa aceluiași Iason. Silvia Luca face o demonstrație de forță a rostirii unei tirade neînduplecate. Vorbele ei, cu un ritm în care se simte suflul atitudinii, se însoțesc de pașii pe vârfuri, dând ocol micului refugiu al eroinelor. Tonul crește, ritmul se întețește, se ajută de un microfon și aerul aduce a furtună, toate celelalte își pun vestele de salvare. Hipsipila rămâne să urmărească aparte cuvintele rivalei. Și o înțelege altfel. Când imprecația ajunge la "Dar am să te lovesc, nemernicule, în fructul mârșăviei tale", avem un tablou cu toate celelalte îngrozite, parcă îndepărtându-se, pe când tocmai Hipsipila e cea care simte cu inima și o îmbrățișează. Mica lor coregrafie, cu Hipsipila deschizând gura larg, fără să auzim sunetul mesajului ei, apoi râsetul Medeei și tranziția spre interludiul actrițelor, în care, surprinzător, o auzim pe Lidia Uja vorbind.
După câteva replici-teză, mai puțin firești, Ella Nistor rostește un îndemn care se impune (atâta vreme cât noua perspectivă, pe genuri, slăbește încrederea în celălalt): "E vremea să nu mai fim povestite, ci să NE povestim. Așa nu vom mai fi niște proiecții, nu vom mai fi niște umbre".
Ultimul segment îl are în centru pe Paris. Mai întâi în discursul acuzării, rostit de nimfa Enone, apoi în propria apărare, citită de Elena. Este segmentul poeziei. Irina Mititelu este Enone și oferă o nimfă inedită, remarcabilă de la debutul spectacolului. Aerul primăvăratec este dominant. Luminile de lanternă, cu care celelalte eroine creează atmosfera pastorală, conduc povestea. 'Corul antic' punctează sistematic. Suflul emoționat al nimfei, pe ultimele replici, ar fi putut fi un sfârșit al spectacolului. Dar regizorul alege să existe și o replică masculină. Gina Pătrașcu Zamfirache apare ușor schimbată față de prezența de până în acest moment. Cu eleganță, joacă rolul unui poștaș pus pe șotii, distribuind scrisorile eroilor invocați, nu fără a plasa câte o glumă pentru fiecare. Încheie prin "Paris!... către tine" și întinde către Enone, "Paris!... către mine", speculând pauza pentru speranța nepieritoare a fiecăreia/fiecăruia.
Cu excepția Medeei, care a aruncat scrisoarea primită, culeasă frenetic de Hipsipile, toate celelalte încep să citească, retrăgându-se, ca intenție, într-o imaginată intimitate. Gina Pătrașcu Zamfirache este Elena, citind scrisoarea înflăcărată a lui Paris. Avem un tablou al naivității - dublată de inconștiență, lipsă de responsabilitate - tânărului care, fermecat de frumusețea celei promise, nu mai ține cont de nimic altceva. Admirabil acest segment. Forța feminină este revelată nu doar prin suferință, ca mai înainte, ci prin inteligență, prin putere de evaluare a situației și prin decizie asupra celor pe care-i vede incapabili de rațiune. Elena - și jocul actriței subliniază asta - este personajul care, în luptă cu toate câte îi răsar în cale, are și victorii și înfrângeri. Este un exemplar echilibrat al ființei umane. În povestea ei îți poți aminti aria La Donna è mobile (chiar dacă e creată - muzică și text - de un șir de bărbați).
Constructele culturale pentru ambele genuri își găsesc acoperire cu prisosință. Și nestatornicia masculină se topește în obsedantul titlu al lui Milan Kundera: Insuportabila ușurătate a ființei. Da, e scrisă de un bărbat, simt, din pricina asta, fragilitatea oricărei demonstrații. Rămâne doar sentimentul solid al unei experiențe de viață în care eroinele sunt la fel ca eroii.
Finalul, atribuit actrițelor care o invocă pe Venus, "Mama noastră care ești în ceruri", este o rugăciune pentru tot felul de dorințe (forță, empatie, iubire, respect - de aici cântecul Arethei Franklin, etc) dintre care ilustrat este 'năvodul libertății'. Manechinul trupului masculin, pogorât în jocul Elenei, devine captiv unei plase de pescar. O simbolică echilibrare peste veac.
Întoarcerea 'eroului' e posibilă. Abia atunci începe provocarea, calitatea de 'eroină' nu are clipă de răgaz. Totul, însă, ținând de eterna ușurătate a ființei și de hazardul complicatei alegeri a perechii, a viețuirii în doi. Doar că, în dragoste, înțelepciunea se pierde. Cum delicat fredonează, în final, Gina Pătrașcu Zamfirache (Birds on wire): "I saw a beggar leaning on his wooden crutch / He said to me: "You must not ask for so much" / And the pretty woman leaning in her darkened door / She cried to me: "Hey, why not ask for more?""
P.S.: Teatrul botoșănean a primit sute de scrisori, din toată țara, preponderent de la tineri. La fiecare reprezentație sunt expuse, în foaier, pe rând.
O idee incitantă, un răspuns pe măsură, de-acum există material pentru studii, pentru proiecte teatrale. După incertitudini, e timpul reluării construcției.
(foto: Albert Dobrin)