Producție a Teatrului "Mihai Eminescu" din Botoșani, creația lui Andrei Măjeri este un proiect teatral omogen și bine structurat pe ideea devoalării rănilor suferite din iubire de eroinele antichității. Un spectacol vetust, având în vedere vechimea textului? Nicidecum. Chiar plecând de la text, e știut că Ovidiu e un bun cunoscător al sufletului feminin pe care-l sondează cu empatie (spunem astăzi) în versuri memorabile. De la Amores până la Metamorfoze. Indiferent de togă, peplum, rochie cu crinolină sau blugi, sentimentele oamenilor rămân mereu aceleași, deci Ovidiu rămâne mereu actual sub acest aspect.
Eroinele din spatele unor eroi legendari, personaje mitice, staruri sui-generis ale mitologiei antice, circulând dintr-o epopee în alta, dintr-o tragedie în alta, dintr-un poem eroic în altul, sunt grupate, reunite sub steagul deznădejdii sau sub năvodul simbolic al nefericirii. Scenariul sugerează o călătorie virtuală pe "marea de culoarea vinului" (Homer), a poeziei latine, pe apele învolburate ale iubirii trăite spasmodic de celebre femei abandonate, puse a se văicări după iubiții plecați departe. Regizorul abordează textele cu deferență și sinceră încântare. Din scrisorile adresate bărbaților iubiți se împletește, se încheagă treptat un cor al disperatelor făpturi crunt lovite de soartă.
Chemate de Ariadna prin fluturarea unui steag alb pe țărm, eroinele ajung pe malul stâncos clădit în stânga scenei și se urcă într-o barcă pneumatică foarte modernă spre a se solidariza în suferință, precum femeile din comedia lui Aristofan Adunarea femeilor. Zorii feminismului abia mijit într-o lume a bărbaților sclipesc seducător la orizont. Sunt aduse în prim-plan protagonistele celebre cu problemele lor. Ariadna (Lorena Luchian), uscată de iubire, se adresează lui Tezeu în săgetătoare cuvinte. După ce l-a ajutat să iasă din labirintul creat de Dedal, a părăsit-o. Penelopa (Crenola Muncaciu), cu voce de tragediană, îl așteaptă pe Ulise rătăcitorul pe mări, țesând pânza fidelității. Tulburarea pătimașă a Fedrei (Dana Bucătaru) nu cunoaște limite, ea se îndrăgostește de Hipolit, fiul vitreg al soțului său, întruchipând pasiunea atavică, nestăpânită. Firea răzbunătoare a Daianirei pentru infidelitățile lui Hercule e exteriorizată în joc aprig de Lenuș Moraru. Ella Nistor schițează în sclava Briseida, răpită de Ahile, trăirile unei femei hărțuite. Hipsipila (Lidia Uja), conducătoarea de pe insula Lemnos, îl blestemă pe Iason, conducătorul argonauților, pentru că a plecat în expediția după lâna de aur, după ce s-a iubit cu ea. Cea mai nebună de pasiune apare Medeea în interpretarea îndârjit dușmănoasă a actriței Silvia Luca, prevestind răzbunarea de o uluitoare cruzime din tragedia finală. În Enone (Irina Mititelu) zvâcnește aceeași neliniște sufletească specifică femeilor înșelate, după ce a fost părăsită de Paris. Elenei (Gina Pătrașcu-Zamfirache) i se rezervă un spațiu de joc apoteotic în contextul reprezentației. Sub formă de manechin manipulat de capriciile etapizate ale iubirii, apare Paris, obiect de lux sclipicios, ascuțit pe ambele sensuri. Actrița Gina Pătrașcu-Zamfirache strălucește literalmente în nurii puși la bătaie pentru a-l seduce de fiul lui Priam. Sunt folosite lanterne, umbrelă, bluză polo și un laptop nevinovat pentru a lega transparent epoci și contexte, temperamente și trăiri.
Periplul prin valurile înspumate ale iubirii și ale trădării în amor este tratat, lucrat cu sensibilitate, muzicalizat și adaptat stilizărilor actuale prin salturi stridente în limbajul uzual contemporan, presărat cu glumițe și ironii gustate de public. Nu fără importanță în aderarea la accesibilitate și jovialitate a conținutului textual e mișcarea și dănțuirea scenică asigurată de Victoria Bucun. La butaforia prezentă pe scenă (stâncăria din stânga) se adaugă barca pneumatică din dreapta, două elemente vizuale suficiente să încadreze între ele distanța dintre mit și actualitate. Tot constructul spectacolului, mișcarea actorilor, eclerajul, viziunea, interpretarea și împletirea monoloagelor distrug realmente impresia de recital poetic static, convențional. Cu toate că din substanța textuală ia naștere mizanscena, fantazarea, punerea pe roluri și pe categorii interpretative. O lectură serioasă din clasici, astfel parfumată, este oricând binevenită.
(foto: Andreea Zaleschi)