Copilul care nu știa de ce merge la școală trasează procesul prin care copiii încetează să se mai întrebe "de ce?". O face din punctul de vedere al copilului, la intersecția cu școala în forma ei contemporană. Ne arată, cu multă tandrețe și compasiune, cum se stinge dorința de a înțelege din ochii copiilor pe măsură ce adulții din jur le impun aspirațiile, temerile și constrângerile epocii de care aparțin. În loc, apare o urmă de răutate, o nuanță de blazare, insomnie și depresie. Astfel, în mai puțin de o oră, sub ochii noștri se desfășoară toate etapele transformării violente a copilului în cetățean al capitalismului. Copiii își vor recunoaște viețile. Adulții își vor recunoaște fricile. Eu am plâns. Iar fata mea mi-a spus la sfârșit, cum rar se întâmplă în acești ani dificili de pre-adolescență: "Ai avut dreptate, mama."
Se referea la o discuție pe care am avut-o în contextul petiției recente pentru desființarea coronițelor de premiant din școlile României. Eram neîncrezătoare că inițiativa va duce la bunăstarea mentală a copiilor stresați de concurența la învățătură, pentru că știam ce alte tipuri de concurență i-ar putea lua locul. Cei care doresc înlăturarea coronițelor fac trimitere la "școala de afară", unde nu se dau premii la sfârșit de an și nu există ierarhii după note. Așa e. În Belgia, nu știm unde se situează copiii noștri față de alții la învățătură. Dar motivul nu e unul democratic sau anti-ierarhii. Performanța la învățătură, într-adevăr, nu prea contează. În schimb copiii concurează săptămânal pentru premii oferite vinerea celei sau celui care a acumulat de-a lungul săptămânii cele mai multe puncte pentru cumințenie și individualism. Adică, a urmat regulile de disciplină, adeseori absurde, care li se pun în vedere la începutul anului, depășindu-și colegii în ale supunerii. Motivul pentru care ierarhia nu e în funcție de învățătură ci de supunere are de-a face cu proiectul de societate. E nevoie mare de copii îmblânziți, care concurează unii cu alții și nu se solidarizează împotriva nedreptăților. Viitori muncitori care nu mai fac vestitele greve ale țărilor occidentale, organizate de sindicate ce pun periodic pe butuci capitalul și statul care îl protejează. Coronițele premianților au fost înlocuite cu coronițele celor nerăzvrătiți.
Spectacolul intuiește această alunecare, dat fiind că e creat în baza mărturiilor unor copii, care vorbesc despre disciplina absurdă, suprimarea jocului și descurajarea întrebărilor, mai ales a esențialului "de ce?". Dar nu reușește pe deplin să depășească reflexul facil al celor care privesc cu compasiune problemele actuale ale copiilor, anume acela de a învinovăți părinții. Aceștia sunt caricaturizați, pentru a umple golul lăsat de lipsa unor explicații coerente pentru violența transformării copilului în cetățean al unei lumi în care principala sa sursă de supraviețuire va fi să își vândă forța de muncă. Părinții cu care ne întâlnim pe parcursul piesei se coalizează cu sistemul și își abandonează copiii abuzurilor din școală, în numele unui viitor mai bun pentru copil sau al transmiterii unor valori auto-distructive, mai precis munca fără pauză și fără crâcneli, care în viitor s-ar putea traduce în bunăstare. E singurul punct slab al piesei, a cărei critică la adresa zeitgeist-ului cu care avem de trăit ar fi avut de câștigat dintr-o privire mai empatică asupra părinților, ca cea de care se bucură personajul învățătoarei, interpretat elegant de Paula Seichei. La urma urmei, părinții sunt la fel de expuși epocii ca oricine altcineva. Poate că majoritatea dintre noi nu suntem răuvoitori, ci doar neputincioși.
Dar acest aspect nu umbrește cu nimic divertismentul de înaltă calitate pe care îl oferă piesa. Mereu am privit cu admirație adulții care reușesc să interpreteze convingător roluri de copii, iar Andreea Ajtai, Adonis Tanța și Paul Tonca, cu un control desăvârșit asupra vocii și corpului, o fac magistral. Atenție și la muzica semnată de Radu Dogaru, creează dependență. Copiii vor fredona încă multă vreme melodiile auzite și chiar și dvs. vă veți surprinde alăturându-vă entuziasmului lor în cele mai neașteptate momente. Însă, mai presus de orice, piesa invită la un exercițiu filosofic: cum ar arăta o lume în care copiii nu sunt dresați cu coronițe? Cum va fi piața muncii din viitor, cea de a cărei grijă nu pot dormi părinții de azi și în numele căreia acceptă abuzurile prezentului? Nu putem ști. Însă sigur va include muncile grele, esențiale, atât de prost plătite acum, dar fără de care o societate nu poate exista: creșterea copiilor, îngrijirea bătrânilor, producția de hrană, strânsul gunoaielor, curățenia caselor și a orașelor. Într-un viitor pe care sperăm să-l mai apucăm, aceste munci vor fi recunoscute ca fiind temeiul societăților pe care le construim. Le vom muta din periferia ierarhiilor de meserii, în care în prezent câștigă milioane cel care face o aplicație ce îți înlesnește programarea la frizer, în timp ce cea care are grijă de copii la creșă de-abia trăiește de pe-o zi pe alta. Le vom împărți egal și colectiv, fie că avem sau nu copii, bătrâni sau bolnavi personali. Vom desființa astfel ierarhiile, împreună cu abuzurile care decurg din ele. În școala acelui viitor, toți copiii de liceu vor învăța tehnici de bază de asistență medicală, puericultură, agricultură, întreținerea spațiului public. E o lume care nu va avea nevoie de coronițe de niciun fel. Spectacolul MiniReactor ne cere insistent să ne luăm inima în dinți și să ne-o închipuim.
Copilul care nu știa de ce merge la școală
de Selma Dragoș
după povești spuse de: Sofia și Anca Antal, Isabel și Claudia Herța, Ana și Octavia Hossu, Alexandra și Mădălina Neagota, Amalia și Daniela Săbăduș într-un atelier coordonat de Ana Cucu-Popescu
regia: Selma Dragoș
muzica: Radu Dogaru
coordonare muzicală: Adonis Tanța
scenografia: Tomos Tünde
cu: Andreea Ajtai, Adonis Tanța, Paul Tonca și Paula Seichei.