Rememorarea rădăcinilor familiale - Interdit aux chiens et aux italiens / Interzis câinilor și italienilor la ABIFF, 2022

Realizatorul Alain Ughetto (regizor și co-scenarist) intră într-un dialog imaginar cu bunica sa paternă, Cesira (voce: Ariane Ascaride), deși nu și-a cunoscut direct niciodată bunica decât - bănuim - din poveștile familiale. Astfel, de-a lungul filmului, Cesira deapănă saga familiei, concentrată în jurul soțului ei și bunicului realizatorului, Luigi.

Țăran piemontez din Ugheterra, un sătuc rătăcit printre poalele Alpilor, provenit dintr-o familie numeroasă și săracă, Luigi este nevoit să își câștige pâinea trecând Alpii, fie în Elveția (acolo unde a și cunoscut-o pe Cesira), fie în Franța. Cunoaștem astfel atât familia lărgită, împreună cu dramele prin care au trecut multe alte familii italiene la începutul secolului, inclusiv războaiele coloniale din Libia sau primul război mondial.


Saga de familie a lui Ughetto reliefează greutățile societății agrare italienești de la începutul secolului. Marcată de mortalitate ridicată, de lipsa educației și de o penurie generalizată, viața era grea pe atunci. În schimb, valorile familiale reușesc să țină împreună și să ducă mai departe societatea, ba chiar să o și înmulțească.

Interdit aux chiens et aux italiens / Interzis câinilor și italienilor este un imn închinat familiei tradiționale, a puterii acesteia de a răzbi prin tracasările politice și economice.

În același timp, filmul lui Alain Ughetto nu este o apologie tradiționalistă. Accentul cade pe greutăți, nu pe idilism pășunist. Printre altele, este și anticlerical. Preotul satului este o prezență venală, un profitor de pe urma înapoierii și ignoranței sătenilor. Nu doar că nu-i ajută din punct de vedere spiritual, adică nu este un vestitor al veștii bune reprezentate de întruparea și învierea lui Hristos, dar îi menține în ignoranță și superstiții. Bătrânele satului sunt transformate în vrăjitoare numai bune de a fi transformate în țapi ispășitori pentru feluritele necazuri. La mormântul protagonistului, Alain Ughetto preferă să așeze un târnăcop - semn al unei vieți întregi dedicate muncii manuale -, nu o cruce impusă de tradiția creștină.

Personajele sunt modelate în plastilină și animate în stop motion. Casele sunt realizate făcute din ambalaje de carton, cu copaci din tufe de broccoli și bostani. Rezultatul acestor alegeri aparent umile este unul intimist, senzația de povestire sinceră, la limita naivității.

Spre deosebire de peisajele scenelor domestice, o atenție aparte este dedicată surprinderii maiestuozității de piatră a peisajelor alpine. Versanții stâncoși sunt mult mai serioși, mai impunători și, mai ales, mai amenințători. Relația cu muntele este una de respect și de frică, acesta fiind un inamic redutabil care ia viața multor muncitori italieni.

Din când în când, mâna realizatorilor intră direct în povestire, pentru a aranja câte un detaliu. Apariția intruzivă a naratorului nu are neapărat rolul de a ne face să ieșim din lumea animației - până la urmă, la stop motion e greu să uiți vreo clipă că ai în față un artefact artistic - cât pentru a-și recunoaște legătura directă atât cu cele povestite (ca membru al familiei), cât și cu povestirea (să ne reamintească rolul său creator în filmul de animație).

Muzica semnată de Nicola Piovani (câștigător de Oscar pentru La vita è bella, 1997) reușește să exprime aceeași filosofie de viață optimistă, același umor care nu poate să fie înfrânt de nicio tragedie ca și în filmul lui Benini.

Speranța subiectivă are, în cele din urmă, un deznodământ fericit. Nu în sensul individual, peripețiile și tragediile la nivel micro desfășurându-se după aceleași neștiute și implacabile hotărâri ale destinului, ci la nivel social. Copiii care vor crește în Franța, în epoca de glorie de după cel de-al doilea război mondial, vor trăi într-o epocă a bunăstării materiale și a siguranței fizice.

Interdit aux chiens et aux italiens este, așadar, un film de o nostalgie optimistă. Seamănă cu depănarea amintirilor de familie de către un prieten care încearcă, în acest mod, să se conecteze la un trecut de care se simte legat interior, dar, pe care, pentru a-l asimila mai bine, are nevoie să-l povestească și celorlalți.