Iubire, bibiloi dă porțolan... - Toxic

Amorul de mahala își avea, și el regulile lui: era tumultuos (și, adesea, păgubos). Zgomotos - să nu mai vorbim. Cu hăndrălăi, zdrăngălăi, lăutari și cuțitari: de la Rică Venturiano sau Bibicul, la celebrul Terente. Feții frumoși purtau "degetu-nflorat / cu floare de matostat", ca celălalt Rică - fante de Obor. La noi și aiurea, alcovul cu amantlâcuri sau - după caz și necaz - cu ceva pirostrii legalizate, mai de formă, mai de nevoie și de onoarea de familist, devine - cel puțin în literatură și teatru (mai nou, prin cinema și televiziuni; și mai nou prin grupuri de urmăritori) ceva important, de cât mai larg și mai adânc consum: de la Legăturile primejdioase ale lui Laclos la Noaptea furtunoasă ori Maidanul cu dragoste (G. M. Zamfirescu). Curat poezeaua aia coborâtă direct din love story-ul băieșist, dintre Tanța și Costel, cei doi Romeo și Julieta din gara Lehliu: "Iubirea e un lucru foarte mare / ce leagă două inimi tare". Așa se face că până și evoluția (?) sentimentelor astfel trăite s-a globalizat. Cum era să rămână, ditai amorul, de căruță?! Ba, încă, în Marea Americă, cu așa o Miss Liberty atrăgătoare, pusă în daurita-i poartă s-o vadă pețitorii? Acum, același amor de mahala a fost update-at corespunzător.

În textul lui Bruce Kane (care iată că, de tare ce e, bate până în republicanul Ploiești, al Miței, Bibicului și Mangafalei) și traducerea și regia lui Florin Piersic jr, amorul à l'americaine duduie cu spor, pulverizează sau împroașcă cu balsamuri, geluri, parfumuri ("Ah, ce idee mi-a venit... pomădurile și odicoloanele Didinei!..." icnea din toți rărunchii Pampon-ul lui Caragiale și al lui Caragiu) și alte... ingrediente necesare fericirii și împlinirii trupești și sufletești. Pentru că, bine zicea al nostru formidabil Teodor Mazilu "Întîi a fost iubirea spontană și pe urmă avantajele inevitabile!". Aici e-aici... că tocmai am trecut gârla atlantică și am poposit, cu viză în regulă, în America - aia cam (pardon) crăcănată dialectic între trumpiți și dușmanii lor cei corecți politic. Eeiiii... acolo, adică dincolo, amorul e... ca la carte / la film / la TV / pe Fb, Twiter ori Tik-Tok: deschis și cu dichis, anunțat, comentat, detaliat, vorbit, clamat, urlat, psihanalizat, consumat, pre(a)fabricat, public(it)at... cu toate ingredientele post-modernității la purtător: superficialitate și schematism, clișee, automatisme, naivități (că prostie sună, parcă, prea ca la noi, la Mizil). Un amalgam, de-i mai zice și talmeș-balmeș de sincerități impudice și inutile, dar totale; adică fără rușine, fără simțul ridicolului ori al decenței. Toate se exhibă din personajele-fantoșă, se revarsă pe scena-tribună-cabinet-toaletă și de acolo... fleoșc, în capul spectatorilor. Năbădăile sentimentaloide & sexuale, extrase din puțul gândirii (acela izvorât direct din comics-urile populare și nemuritoare) se rotesc, se ciocnesc și se izbesc, asemeni bilelor, la faimosul și infantilului joc de flipper-e. Intimitatea exhibată în public, chipurile întru obținerea fericirii și împlinirii personale printr-o deplină conștientizare și de-complexare a protagoniștilor, a ajuns ceva obișnuit în viața publică americană. Alde Monica Lewinski și Bill Clinton doar au scos-o la vedere și au acreditat-o, dându-i o autoritate - culmea - morală; lumea se plictisise doar de zvonurile amantlâcurilor multilateral dezvoltate, dar bine camuflate ale răposatului Kennedy, națiunea avea nevoie de un nou suflu, de vitalitate și prospețime dar, mai ales, de... noutate și diversitate. La fel ca și trans-sexualitatea (vestimentară, dar și chirurgicală, nu?), materialul intim e scos la vedere, exhibiționat, revărsat, asumat, consumat. Totul în grădină (apud Albee), în piața publică, în chiloți, în pat, în suflet. Cu încântare și cu mândrie, replicile personajelor toxic-iubărețe coagulează o lume a derizoriului și deșertăciunii care este dorită, căutată, apreciată de marele lor public. Al nostru - cel evoluat, care intră într-o sală de teatru - încă se amuză de sarcasmul, de falsitatea, de ridicolul acestor stereotipuri ridicate la rang de personaje. Principalul merit al textului și al regizorului Florin Piersic jr este că le lasă să vorbească... să tot vorbeeeaască (sporovăie, trăncănească) sincer, deschis, participativ și imaginativ - aproape ca un Florin Piersic sr. Prinși în jocul acesta aiurit și aberant, pe alocuri (pentru noi, retardații de modă veche, în curs de lichidare), cei 6 actori actori-în-căutarea-unor-personaje (Bogdan Farcaș, Theodora Sandu, Andrei Radu, George Liviu Frincu, Nadiana Salagean, Clara Flores1h 15 min.) par a se distra de minune, conferind reprezentației prospețime și autenticitate, ritm și culoare, tensiune și haz.

Performanța lor actoricească este cu atât mai lăudabilă, cu cât au păstrat caricaturile ca atare, fără a încerca, îndeobște, să le "îmbogățească" ori să iasă în evidență pe cont propriu. Hazul rămâne, încă, la locul lui, iar sarcasmul întregului demers scenic toarnă o doză zdravănă de veritabil "vitrion englezesc" peste fojgăiala aceea caraghioasă - până la un punct - apoi... de-a dreptul stupefiantă (scenografia: Mihai Androne, light design: Ionut Aldea).

Intermezzo-urile muzicale, alese și culese de Piersic jr. din muzica pop la fel de americănească, reîncarcă cu ritm bateriile spectacolului, când acesta dă semne că ar fi obosit, prin repetări succesive. Funcția lor contrapunctică nu e o noutate, destul că funcționează adecvat intențiilor; mai ales surpriza melodiei din final, celebra Primăvara cântată, acum mai bine de jumătate de secol, de formația Mondial. La o asemenea năzdrăvănie neașteptată, cum să nu mă trimită gândul către la fel de faimoasa (și bătrâna) Romanță fără ecou, a aceluiași grup? De unde și titlul acestui eseu...