Nu obișnuiesc să citesc sinopsisuri înainte de spectacole, că nu îmi place deloc să îmi dea o cheie, de asta înțeleg foarte bine și oamenii care nu suportă cronicile de teatru, pentru că nu le-aș recomanda nici eu înainte de participarea la un moment, cum nici după pentru că nimic nu conservă starea adevărată a momentului. Vin gânduri, considerații pe marginea lui, păreri, încercări de analiză a celor întâmplate. Pot să convingă sau pot să îndepărteze. Așadar, citiți cronicile ca și când nu le-ați citi de fapt, și nu ca și când ați fost deja acolo și nu mai are rost. Citiți cronicile "rele" în cheia curiozității de a vedea, bazați-vă pe propriile simțuri, mergeți, vedeți. Fiecare spectacol are oameni de ambele părți ale baricadei, cei care au fost, respectiv nu au fost impresionați. Scopul cronicilor e, cred eu, să distrugă linia de demarcație între cei care au fost și cei care nu au fost, prin împuținarea celor din urmă.
Acum o să încep să zic ce am simțit, deci fiți reticenți. Ziceam că nu obișnuiesc să citesc sinopsisuri înainte de spectacole. Curiozitatea mă face să le aleg, uneori faptul că știu câte un actor, uneori titlul, dar cel mai des mă aduce în sală faptul că nu știu nimic. Nu înseamnă că e o lipsă de interes pentru încercarea de promovare, dimpotrivă, pentru mine funcționează cu mai puțin. F _ _ _ _. Necitind sinopsisul, primul meu gând a fost "fazan", ieșea pe litere, dar era un hibrid ciudat într-o estetică ducând de fapt în zona spânzurătorii. Primesc pliantul la intrare, arunc un ochi pe el, un motto din Dune, de Frank Herbert, arată bine, îmi place. Motto al unui text de Radu Umbreș, Frica de frică. Despre emoția ancestrală, primordială, despre irațional și capacitatea celorlalți de a ne face să ne fie frică, despre cum percepem mai degrabă trecutul istoric în adâncime decât sfera contemporană. Despre a nu scăpa de, ci a trăi cu. Un blend de clișee reinterpretate în non-clișee. Citesc pliantul pre-spectacol, să-mi intru în stare. Se aud țipete din sală, lucruri sparte. Capul meu zice "a, deci nu e Fazan... ok..."
Aștept cu Răzvan (Penescu) să intrăm. Îl întreb, auzi, tu ce zici dacă te întreabă de ce ți-e frică? Nu știu, sper să nu mă întrebe, zice. Tu? O să zic că îmi e frică de ceva de care nu îmi e, per se, frică, să fiu uns cu budincă, de exemplu. Slabe șanse să aibă budincă. Și chiar dacă m-ar unge, aș fi ok intern. Sau aș zice că îmi e super frică de femei dezbrăcate, sau de îmbrățișări, sau de lucruri plăcute. Frică de muzica bună. Râd. Apoi mă gândesc instinctiv, de ce ne cheamă pe serii mici? Să exerseze mai bine o apropiere, să funcționeze mai intim? Sau sunt cumva seriile trecute de spectatori convinse să intre în saci pentru restul performanceului, doar cât să ni se spună: acolo sunt cei ce nu au ascultat. În adrenalina aia probabil nu aș conștientiza că respiră sacii. În fine, mai vorbim, ne mai exersăm imaginația. Îmi e frică de câini, mă gândesc că un câine e mai ușor de adus decât un... cormoran sau ceva, nu știu. E o frică super comună, cea de câini. Super ușor să o "înfrunți prin expunere". Nu mă duc atât de departe încât să zic mamă, instalația asta o să îmi facă fricile să devină realitate, dar sunt curios.
Intrăm în spațiu, un spațiu pe care nu îl pot defini ca mărime, probabil mare, fiindcă nu mă înghesuie nimic, plin cu fum alb, semi-opac. Stăm puțin în fum, pe urmă se stinge lumina și totul devine tot mai apăsător. E banal, poate e banal și să o zic, dar e cea mai bună senzație din tot spectacolul, pentru că e ceva care vine doar din relația mea cu mine. Nu îmi place să stau în întuneric, prefer lumina albă opacă, asta chit că la început nu îmi plăcea să stau în lumina albă opacă. Percepție, huh? Călătorie prin min(t)e, cu mine.
Pe urmă vine Oana (Jipa) la ureche, mă întreabă dacă mi-am făcut patul azi, serioasă, gravă. Zic da. Am mințit, sanchi. Azi am dormit în tren ca să fiu aici. Mă întreabă dacă îl fac întotdeauna, zic nu. Aici nu mint. Îmi zice să vin cu ea. Mă duce într-o cameră cu mai multă lume. Aflu că nu contau răspunsurile, pur și simplu se construia o aparență de selectivitate. Mai departe, tot spectacolul se deșiră înaintea mea din aceleași construcții mentale. Sunt anunțat aleatoriu câteva lucrurii aleatorii care o să li / ni se întâmple câtorva dintre noi, tot aleatoriu. Mi se șoptește că mă va scuipa, nu mă scuipă pe mine, dar cred că e mai mult despre a construi aparența, despre a naște presiunea psihică a inevitabilului, dar a păstra deopotivă hazardul.
E destul de clar că publicul nu are cum să fie pus în pericol, dar pierzi cumva asta din vedere când ești în mijlocul tensiunii, când ești tensiunea. Responsabilitatea de a nu sparge o cană. De a nu fi cel care o sparge primul. Presiunea de a fi privit, mai mare decât cea de a privi. Ok, înțeleg intențiile teoretice din spate, direcțiile dorite ale spectacolului, dar văd mai degrabă generalizare decât specificitate, iar frica e exclusiv o emoție a specificității. De aici și riscul spectacolului, de a nu ajunge la mine cu toată intensitatea, de a ajunge, în cele din urmă, la mine, dar fără intensitate.
E ciudat, sunt expus unor lucruri care, generic, ar trebui să nască disconfort, până la urmă există studiu în spate asupra fricii, oamenii știu ce fac. E trist când singura dată când tresar cu adevărat (deși știu că nu se întâmplă / nu se va întâmpla nimic) e când se ia un ciocan și cutia în care ne-am lăsat telefoanele la intrare și se construiește această impresie generală de hazard. Momentele în care se produce orice acțiune mecanică sunt realizate pe întuneric, astfel că ajungi ca doar mintea ta să proiecteze temerile. Ei bine; momentul acela în care se explorează atașamentul de obiect, e unul funcțional. Și momente funcționale mai sunt / ar mai putea fi. Guma în păr. Nu o să se întâmple. De ce mai verific?
Dar F _ _ _ _ rămâne, pentru mine, o instalație performativă relativ superficială, în care mai degrabă actorii au șansa de a simți disconfortul, nu atât noi ca public. Poate vine din partea de studiu efectiv / excesiv asupra stării. Ce-i drept, câteva momente rămân cu mine după spectacol, iar desfășurarea lui are parte de protecția conceptului de mit urban, depinde în ce grup nimerești, se întâmplă lucruri, nu fundamental diferite, dar totuși variațiuni ale aceleiași teme. Dacă vorbești cu cineva de care ai fost despărțit în spectacol, e posibil să povestiți ca despre două spectacole diferite.
La baza conceptului F _ _ _ _ stau Leta Popescu, regizoare, Ioana Marchidan, coregrafă, Bogdan Spătaru, scenograf, Maria Ghement, arhitect, Justin Baroncea, arhitect, Radu Umbreș, antropolog, Simona Abagiu, producătoare și Alex Radu, curator. Ai zice că așa o desfășurare de forțe, așa o adunare de nume, naște un produs nemaivăzut și revelator, premisele sunt acolo toate, dar la mine ajunge cumva ideea că mai multe minți aplecate asupra ideii nu întotdeauna converg într-un produs care convinge în felul în care și-a propus. Nu e un avant la lettre la nivel de concept cât să-l canonizeze printre formele instalațiilor performative. E un experiment hipsteresc și nici măcar de explorare a intimității, nu are / nu stabilește o relație directă cu mine spectator, chit că sunt acolo, în mijlocul spectacolului. Mă îndepărtează cu generalități sau, mai bine zis, cu încercări nematerializate de specificitate.
Un perete de seriozitate impusă de care se izbește cu capul dorința mea de cooperare în cheie luminoasă. Spectacolul mă face să simt că fac ceva greșit, dar nu suficient cât să ajung să simt și vină pentru asta, nici nu mă nemulțumește până la capăt, în fond, nicio stare nu ajunge în forma ei completă. Treci prin multe, dar potențate diferit, iar asta se simte ca și cum nici nu ai trece. Parcursul labirintic faux-impus se termină la fel de hipsteresc cu sticle de șampanie, schițe de conversații cu spectatorii-colegi, urmat de recuperarea telefoanelor și ieșirea din sală. Haotic gradual, finalul pleoștește, împrăștie și spulberă tensiunile dorite a fi obținute, de parcă totul a fost climax și urmează eliberarea. Nu știu, tot ciudat a ajuns asta la mine, parcă. Lipsa unei relații, fie între public și public, fie între actori și public, în fine, fie chiar între actori și actori. Lipsa unei coerențe, ori a vreunui parcurs, de orice fel, prin emoție. Doar tensiuni distopice, mult mai suave decât bullyingul, e adevărat. Spectacolul m-a învățat să fac diferența între transparență și expunere. A fost o instalație expusă, nu transparentă. Nici nu pot să spun că m-am simțit subiect al unui test despre care nu înțeleg prea multe, pentru că nu m-am simțit un subiect per se.
Stare circumstanțată de instalație-emoție. F _ _ _ _.