Malmaison, mai exact Atelierele Malmaison (atelierelemalmaison), sunt de găsit în curtea de pe Calea Plevnei 137, aproape gard în gard cu campusul UNEFS și în proximitatea proaspăt deschisei locante studențești BEAT bar umanist (pe colț cu Noica / Vulcănescu / Ștefan Furtună). De 2 ani, 2 ani și ceva, Atelierele Malmaison funcționează în parte din fosta cazarmă militară veche de 177 de ani, găzduind, la parter și pe etajele 1&2, 36 ateliere ale unor artiste & artiști (malmaison/artisti) și spre 10 spații găzduind galerii de artă, studio foto, spații performative și, mai nou, un mic magazin (malmaison/spatii). Împreună cu curtea interioară a fostei garnizoane, Atelierele Malmaison tind să devină noul pol bucureștean al artei contemporane.
De-o pildă, la etajul 2, avem /SAC @ Malmaison (malmaison/sac). Adică, Spațiul de Artă Contemporană (există și /SAC @ Berthelot 5), cel care se definește ca fiind "un spațiu-context de coproducții, cercetări și practici colaborative și transdisciplinare în artele vizuale, performative și scenice". În seara weekend-ului 15 & 16 iulie 2023, /SAC @ Malmaison a găzduit 4 reprezentații ale F_ _ _ _// instalație performativă.
O producție creată de o echipă vastă: Leta Popescu (regizoare), Ioana Marchidan (coregrafă), Bogdan Spătaru (scenograf), Maria Ghement (arhitectă), Justin Baroncea (arhitect), Radu Umbreș (antropolog), Elena Stanciu (producătoare), Alex Radu (curator). În spațiul de joc (?), 6 actrițe & actori / dansatori / muzicieni / performeri: Sergiu Diță, Oana Jipa, Sabina Lazăr, Răzvan Mîndruță, Cristina Toma, Alexandru Tudor și Andrei Raicu (live soundscapes). În versiunea jucată în septembrie 2022, Lari Giorgescu apărea în locul lui Alexandru Tudor și Simona Abagiu în cel al Elenei Stanciu.
E trecut, așadar, de 9 și jumătate. O ușă se deschide și un prim grup de spectatori e invitat înăuntru. Sunt printre ei. Mă pomenesc într-un spațiu alb. Alb și atât. Fumul de scenă a umplut camera și a ascuns orice detaliu. Habar n-am unde sunt pereții, tavanul, ceilalți. Merg spre oriunde, mă izbesc uneori de alți oameni, una dintre actrițe îmi oferă o sticlă de Borsec la jumate. Din când în când, lumina se stinge și albul devine negru. Curios, senzația de plutire-prin-pășire-în-orb-într-un-spațiu-fără-repere mi se pare mai cool / puternică / neobișnuită în alb decât în negru. Poate pentru că, atâta vreme cât lumina e aprinsă undeva în spatele fumului de habemus papam, pare cu atât mai incredibil că nu vezi nimic, deși ții ochii larg deschiși și oftalmologul ți-a zis de curând că ești ok.
Spațiul /SAC @ Malmaison e împărțit, prin perdele / cortine sprijinite / agățate de / pe cadre metalice, în multiple spații de joc. Dintr-o parte în alta suntem invitați la început de performeri, apoi de sunete & zgomote & țipete, apoi de propria curiozitate. Sau frică? Chiar, la ce vă duce cu gândul titlul F_ _ _ _// instalație performativă? Dacă adaug că în bună parte din cele 35-40 de minute de spectacol artiștii sunt goi asocierea cu the f word pare că e departe câștigătoare spânzurătorii. Și totuși, acel F și acele spații goale pot, la fel de bine, să vorbească și despre FRICĂ.
Cum ar fi frica de a-ți pierde telefonul. Sub ciocanul Oanei Jipa. Care ia tăvițele pe care spectatorii și-au lăsat mobilele la intrare și, aparent la întâmplare, îl selectează pe cel al cărui ecran va fi zdrobit live sub ochii noștri îngroziți. Mediat, totuși, de reflectoarele care se sting și se aprind pe repede înainte, transformând continuum-ul video de care te-ai așteptat să ai parte când asiști pe persoană fizică la ceva într-o succesiune de cadre foto (tehnica e folosită în mai multe momente ale spectacolului, segmentând în chip provocator receptarea unor mișcări individuale și de grup atent coregrafiate; efectul e demențial).
Cum n-ar fi frica de a sparge o cană. Pe care ești invitat să o arunci spre cel de lângă tine. Sau spre podea, dacă ai chef. Deși mobilă și ea, cana pierdută nu provoacă teamă / durere.
Cum ar fi frica de a te arăta goală / gol în proximitatea unor necunoscute / necunoscuți. Frica de a renunța la haine, aceste măști ale corpului, cum s-ar zice.
Eseul / instalația Letei, al Ioanei, al lui Bogdan al celorlalți continuă în alte câteva spații. Sonoritățile lui Andrei Raicu încep și ele să-și facă treaba, coregrafia nudurilor & luminilor se dezvoltă surprinzător, senzația e că pășim într-un club unde orice e permis. Inclusiv violența care se derulează în ceea ce pare că ar putea fi toalete / separeuri. Din nou intervine echivocul F-ului din titlu. Sigur nu e zăefuărd?
La final, e rost de prosecco. Ca la orice petrecere care se respectă. De club / de învingere a demonilor. Bem laolaltă. Creatori, performeri, spectatori. Afară, parcă s-a mai răcorit. Terasele sunt pline, noaptea abia a început.