Soleilain - Sunline

"Odi et Amo" (Catullus, 85)

Am ales ca titlu transliterația numelui de familie a celor două personaje ale piesei Linia solară, de Ivan Vîrîpaev (țin și la scrierea numelor din limba rusă folosind literele care există în limba română, nefiind nevoie de forma englezească). Traducătoarea piesei, Raluca Rădulescu, autoarea, astfel, a unei premiere naționale, a optat pentru Soleilainov, având în vedere terminația numelor rusești. Forma sub care sunt prezentate prenumele personajelor, Barbara și Werner, ține, mai degrabă, de spațiul extins european (s-a vorbit de faptul că dramaturgul nu doar s-a mutat cu domiciliul mai la vest, dar și scrie ca pentru sfera occidentală - eu prefer să spun că e una universală, cel puțin prin numele proprii în maniera lui Shakespeare). Soleilain îmbină forma franceză pentru soare cu forma engleză pentru linie. Iar linia solară este un element cheie în această poveste. Vorba vine 'poveste', pentru o confruntare ca o rafală de dialoguri, în 'dulcele stil clasic' al teatrului ca artă a cuvântului. O piesă etichetată de autor, în mod cehovian, comedie, și încă una "în care se arată cum se poate ajunge la un rezultat pozitiv". Pe youtube poate fi văzut chiar dramaturgul citindu-și piesa, într-un ritm alert, și se poate, astfel, proba că spectatorii au râs.

Publicul român, din sala tenacelui Teatru din Stejar - de felicitat pentru această premieră națională -, a râs mai timid, la detalii ce țin, mai degrabă, de jocul actoricesc, și la semne imaginate de regizor. Desigur că asta ține de felul fiecăruia, de modul în care intră în atmosfera piesei. Vîrîpaev a avut, uneori, inițiativa de a relua punerea în scenă a propriilor piese, ca reacție a premierelor realizate de alții, cu gândul de o face mai aproape de viziunea sa. Uneori limitând mizanscena, mișcarea, punând totul pe rostirea textului, pe transmiterea exclusivă prin expresivitatea chipului. Oltița Cîntec reproduce, în cronica sa la Insuportabile lungi îmbrățișări^[i], un gând al dramaturgului: "Putem descrie realitatea prin cuvinte? Nu putem. Dar cuvintele pot evoca starea aceasta care reprezintă conexiunea interioară cu propria noastră existență".

Iar cuvintele în teatru iau forma comunicării directe. Vîrîpaev s-a născut în îndepărtatul Irkutsk, numit, totuși, Parisul Siberiei, sub stema unui tigru cu un samur drept pradă, și a început cu o condamnare pentru un atac armat. Dar, zice el: "Teatrul m-a salvat de la o carieră de criminal dintr-un singur motiv: banditismul și teatrul au două lucruri în comun: romantismul și escrocheria!".^[ii]

Ei bine, acestea se văd în piesele sale, cu ghilimelele de rigoare pentru al doilea termen, desigur. Magia imaginată de dramaturg a fost dezvoltată, în felul său propriu, de către regizor. Radu Tudosie, aflat la a cincea punere în scenă, de data asta la Teatrul din Stejar, o companie particulară cu o seamă de reușite demne de respect, a lucrat intens cu piesa asta. A transformat spațiul avut la dispoziție într-un studio de-a dreptul cinematografic. Dacă piesa asta a și fost transpusă într-un film, Radu Tudosie oferă o creație ca dintr-o singură secvență și cu două planuri, jonglând cu lumina. Nu a soarelui, doar din proiectoare bine plasate. Astfel, bucătăria soților Soleilain (numele acesta nu apare decât în didascalie) este dublată de un spațiu-pereche, ușor mai sus, despărțite de un glasvand. Lumina crudă din realitatea imediată se estompează, în anumite momente, când lumina caldă de dincolo generează atmosfera paradisului pierdut. Prologul este, temporal vorbind, geneza. Radu Tudosie aduce în scenă două personaje imaginate, desprinse din cele două ale textului original. EA (interpretată de Diana Vieru) și EL (interpretat de Theodor Ivan) pot fi văzuți și ca reprezentările originare ale cuplului protagonist, dar și ca instanțe posibile, virtuale, promise, aș putea spune, după replicile de final. Iar regizorul propune o formă circulară, aducând în prolog replicile finalului-revelație. Prima replică este și ultima replică: "Tu, draga mea, ești o piatră prețioasă". Aici aș comenta puțin. Sună frumos replica și e locul să declar că tot textul sună foarte bine în limba română, Raluca Rădulescu a pus o bornă de durată. Dramaturgul a folosit cuvântul care există și la noi, 'briliant', care, luat ca atare, ar fi sunat un pic strident, perturbând poezia. Dar briliantul, termen provenit din formularea 'tăietura briliant', este forma de diamant care strălucește cel mai tare, tocmai datorită acelei tăieturi. De formă circulară, unică, briliantul este căutat pentru inelul de logodnă. E invocat de EL, la început, este reiterat, în cele din urmă - la propriu și la figurat - de Werner (interpretat de Ionuț Cornilă).


Werner este tipul de personaj masculin care mă intrigă, în special în cazul în care face cuplu cu un personaj precum Barbara (interpretată de Marina Munteanu). Sunt atât de diferiți încât mă întreb ce-i ține împreună. Reacțiile violente ale lui Werner impun, unuia ca mine, un prag peste care îmi este greu să mai trec, oricât de simpatic ar deveni în clipa următoare. Pe Ionuț Cornilă îl văd prima dată, într-un rol principal, și-l percep așa cum apare într-unul dintre dialogurile, atât de necesare, pe care le aduce pe micul ecran Călin Ciobotari. Actorul Naționalului ieșean apare așa cum se declară - "un om pasionat și pasional" - și așa cum l-a văzut reputatul critic, cu accente excesive izvorâte dintr-un tumult al muncii și implicării. E drept, Werner poate fi așa. I se văd venele în scene paroxistice. Un uluitor tur de forță pentru Ionuț Cornilă. Creează o tensiune care, pentru mine, exclude zâmbetul. De altfel, disputa Barbara - Werner capătă repede accente de absurd, încât, într-un fel, nimic nu mai are importanță, în așteptarea liniștii izbăvitoare. Un absurd care mă poate duce cu gândul la Ionesco, doar că, aici, adus într-o tensiune în fața căreia nu mai poți zâmbi, nici chiar reflecta. Abia spre final, când se dezbracă, adăugând nuanțe de fragilitate, cu gesturi febrile și cu o jucată neîndemânare, cu detașarea din poziția lotus, înseninează și aduce timpul reflecției. Desigur că, în contrapartidă, Barbara are, așa cum o joacă Marina Munteanu, o atitudine mai eficace, cu nuanțe percepute în diferite replici. Pare un cap limpede, punctând sistematic în turbulențele poveștii lor, ilustrând acuzele care se aduc personajului. Descopăr, acum, răspunsul ei la o întrebare a lui Răzvan Rocaș despre o personalitate aparte: Ivan Vîrîpaev:
"Mă atrage felul lui de a scrie, viziunea lui artistică. E regizor, actor, scriitor, sunt curioasă să-l văd cum e ca om."^[iii] Jocul ei mi-a amintit de Alina Ilea și Claudia Ieremia, din Scene dintr-o căsnicie, spectacol creat de Radu Jude la Naționalul timișorean. De altfel, piesa lui Vîrîpaev cere, într-un fel, revederea altora dedicate relațiilor dintr-un cuplu (de exemplu Cui i-e frică de Virginia Woolf?).


Fără vreo precizare anume, drama se poate petrece și de revelion (cum s-a propus într-o ecranizare), așa cum poate fi plasată și la echinocțiul de primăvară. Din poziția de echilibru, cel puțin aparent, acoperind logic referința vagă "primăvara asta", urmată de o precizare: "24 aprilie", ca punct de inflexiune a vieții lor de cuplu. Propunerea lui de a avea un copil. Replica Barbarei e promptă: "Acum șapte ani trebuia să ne gândim la copil, nu la cinci dimineața". Iar ora aceasta, repetată de 40 de ori în ceva mai mult de o oră de joc, e un simbol pentru timpul evacuării tuturor gândurilor ce fierbeau de mult. O evacuare ce, într-un fel, face ca Barbara și Werner să devină o ilustrare a emisferelor de Magdeburg.


Cinci dimineața, ora sincerităților exacerbate, împinse către o patinare supralicitată de invective, de cuvinte murdare, rostite, ca în cotidian, în sensul lor secund, de interjecții ce drenează tensiuni. Cinci dimineața se vede pe ceasul căzut din perete, zăcând pe podea, alături de Barbara, un cadru pictural cum sunt multe în spectacolul gândit de Radu Tudosie, care și-a asumat, de voie, de nevoie, și scenografia, una foarte reușită. Ceasul s-a prelins pe podea cu totul, ca la Picasso, ajunge, în final, să fie ridicat de Werner, purtat ca un bagaj într-o călătorie, și să fie așezat, cu grijă, în poziție verticală, rezemat de piciorul mesei din bucătărie, o masă care a fost implicată în luptele la care suntem martori. Invariabil, ácele arată ora cinci. Invariabil, comunicarea dintre Barbara și Werner suferă. Din pricina tensiunii, a agresivității care acoperă orice cuvânt, nici nu mai contează ce-și spun cei doi. Cu cât avansează spectacolul, cu atât nu cuvintele contează, cât percepția tot mai clară a imposibilității de a comunica. Întrebările ei sunt eliptice (și cât de bine se aud rostite de Marina Munteanu!), întrebările lui se vădesc tot mai iritante. Cât de veridic este un personaj despre care Barbara spune: "De tine nu se poate apropia nimeni, Werner, pentru că de la un kilometru pute informația despre tine". Și Vîrîpaev folosește repetiția în mai toate discursurile. Repetarea orei e o marcă. Dar fiecare 'argument' dintr-un discurs sau altul, al celor doi protagoniști, este reluat cu o mică variație, ca și cum ar fi un scop didactic la mijloc, preopinentul urmând să bage la cap ceea ce i se spune. Ceea ce, desigur, nu se întâmplă, ba mai mult, răspunde cu alt 'argument', în spirală. Cât de limpede ne regăsim fiecare, în orice situație, în schimbul de replici centrat pe acestea:
"- Durerea e ceva real, Barbara, acceptă asta!
- Werner, iubitul meu, da' tu nici n-ai idee ce e durerea adevărată!
- Adică tu ești singura de pe lumea asta care știe ce e aia o durere, iar eu nu știu nimic despre asta?
- Tu nu simți durerea pe care o simt eu.
- Pe mine, acum, mă doare așa cum nu m-a durut niciodată în viața mea [...] E mult mai rău decât orice durere, e absoluta neînțelegere a tot și a toate."


Și gesturile cu care Ionuț Cornilă adună cafeaua vărsată pe masă, gesturile de copil, tipice pentru un bărbat care se crede puternic... sub privirile ei lucide, taxând sec cu o replică tăioasă. Luptele lor, stârnite de impulsurile lui violente, sunt un adevărat balet. Mișcarea scenică, dirijată de Beatrice Volbea, ascunde în întuneric paroxismul violenței încleștărilor celor doi soți, dar se percepe foarte bine din clipirile de lumină ce proiectează brațe și segmente ale trupurilor. Este, pe alocuri, la vedere, sincronizarea gesturilor celor doi actori, grija cu care execută agresivitatea, supusă, în speță, hazardului, transmițând, totuși, starea de inconfort real dintre personajele care se supun dictaturii de tip love and hate. "Nimeni nu are dreptul să-mi spună că eu nu știu ce e durerea, pentru că durerea îmi curge din urechi, din nas, din gură și din tot corpul" - nici nu mai are importanță cine spune asta. Ionuț Cornilă ilustrează perfect, pentru Werner, alternanța agresivitate - tandrețe, inocență - bădărănie și tot felul de extreme. Este insuportabil gestul cu care izbucnește violența de a smuci și arunca trupul partenerei sale. O instanțiere a unui personaj jucat de Marlon Brando cu o exacerbare a evidențierii tensiunii care tulbură. Palma pe care o dă Barbara sună ca o sentință irevocabilă. Descărcarea animalică a violenței, asupra unui scaun, sub privirile ei atotînțelegătoare, poate fi acoperită doar de reacțiile sonore ale presupusului vecin de deasupra, imaginându-ne celebra bătaie în țeava caloriferului. Pe scenă se aud ca niște semnale ale unui gong al destinului.

Radu Tudosie gestionează încărcătura emoțională a spectacolului și prin recursul la poezie, la forma non-violentă a poeziei. Dacă bărbații vin de pe Marte - Werner demonstrează și o anume formă de rațiune -, femeile vin din poezie. Și văd dincolo de suprafața prin care privirea unui bărbat nu trece. Barbara aduce în piesă metafora liniei solare prin zborul unui fluture albastru (un simbol pe care eu îl receptez doar prin volumul cu acest titlu al lui Cornel Mihai Ungureanu^[iv]). Regizorul mută povestea dincolo de linia ferestrelor, drept care rostirea îi aparține Dianei Vieru, într-o frumoasă oglindire a personajului feminin. Acolo unde, în prolog, EL acoperă cu un strat de vopsea ochiul de geam de jos, sporind, paradoxal, lumina ce trece dincolo de suprafața de separare. De fapt, tocmai despre traversarea liniei solare este vorba. Această frumoasă imagine a celor două jumătăți ce compun partenerul de cuplu este o marcă universală. Cum 50% înseamnă un echilibru perfect, faptul că, totuși, un cuplu continuă să existe, poate însemna fie că, totuși, numărul procentual are cel puțin o zecimală diferită, fie că e un efort acolo. Totodată, mă gândesc la yin și yang, unde nici urmă de asemenea zecimală. Poate, doar, că granița acelui simbol nu e diametrală. Poate că Barbara exact despre acea reciprocă relocare a unei culori în mijlocul celeilalte vorbește când propune: "fă un pas spre mine, treci peste ea, în mama ei de linie solară. Nu te teme, n-o să pățești nimic rău. Doar o să faci un pas peste linia ta solară și o să ajungi pe partea mea. [...] treci peste linie și o să fii lângă mine, și atunci o să fim împreună, de aceeași parte."


O scenă bine jucată, Ionuț Cornilă, având, masculin, acea reacție de amânare a unui răspuns, căutând un pahar în care să toarne alcool. Și Marina Munteanu rostește acel "Aha!" pe care fiecare dintre ei l-au lansat spre a puncta câte o serie amendabilă a celuilalt -o foarte reușită propunere regizorală-. El se deschide și are clipa de sinceritate: "Și ce va fi cu partea cealaltă, care rămâne în urma mea?! Cea din care plec spre tine, o să rămână absolut singură?"


Ea rostește formula "lipici karmic" iar eu mă întorc la emisferele de Magdeburg. Când e vid, când nu mai rămâne nimic între cei doi, contactul e deplin și nimic nu-l mai poate desface.

Și soții Soleilain încearcă, neprogramatic, să asigure condiția esențială. La mijlocul spectacolului, Radu Tudosie construiește o foarte frumoasă evadare în imaginație. Repetatele lor invitații la un dans imaginar capătă, regizoral, transfigurarea unei deschideri spre spațiul de dincolo de glasvand. Revedem acel paradis originar, feeric luminat. Barbara se afundă ca într-un tablou. EA și EL o înconjoară, pe când Werner, în plan apropiat, sprijinindu-se de tăblia mesei răsturnate, ca ascuns într-un tranșeu, vorbește cu ea, cu ochii închiși. Trupul ei gol, imaginea de madonă cu pruncul, dialogul lor despre bărbatul cu care ea spune că dansează, îndemnul de a căuta după copacul acela... Sunt semne, simboluri a căror înțelegere ține de fiecare. Emoționant îmi pare gestul prin care EL intră în spațiul real și-i întinde lui Werner rochia Barbarei. Theodor Ivan are gesturi line și un zâmbet din alte sfere. Rămânând, mai apoi, ascuns după aceeași tăblie a mesei. Spre a se ridica, tăcut, în final, într-o sincronicitate cu Werner. Dublul ca unul și cuplul încearcă, a treia oară, să se găsească. Werner e cel care coboară rochia ce îmbracă, din nou, trupul Barbarei. Și iarăși, ca după o nouă răsturnare a clepsidrei, reiau schimbul de replici razante țintei. Și iar "metaforele tale la cinci dimineața" și "o discuție între un surd și o oarbă la cinci dimineața" și momentul de grație al lui Ionuț Cornilă, cu acel fade out prin meditație, și, mai apoi, intrând în joc și Marina Munteanu, țigara împărtășită. Ultima luptă. Apoi, pe întuneric, vocile lor se aud ca la un teatru radiofonic. EA și EL, la ferestre, în picioare, ca o solidarizare afișată pentru concluzie: "noi nu putem să trecem peste linia asta solară, pentru că noi nu putem să trecem de noi înșine" - rostită tot de către Diana Vieru. Acordul, rostit cu vocea obosită, pe podeaua bucătăriei, la cinci dimineața, desigur: "pentru că noi suntem numai noi."


Radu Tudosie trece peste didascalia din acel punct și propune cursivitate în rostire, fără nicio mișcare, spre jocul personajelor, trecând spre un alt început. Se folosesc de mătușa Zoia și de unchiul Sigmund. Numele feminin capătă o mai limpede formă slavă, trecând, etimologic, de la 'străină' la 'viață'. Numele masculin rămâne tot germanic, tot un războinic ce apără, spre victorie. Ionuț Cornilă, cu un buchet de flori într-o mână, cu ceasul, arătând ora cinci, ora însângerată, apare a fi altul. Rezultatul pozitiv, despre care vorbea Vîrîpaev, se împlinește sub privirile celor de dincolo de glasvand, ca martori. "Dar tu, draga mea, ești o piatră prețioasă". Și pentru că spectacolul este construit circular, pentru că modelul de ceas e un cerc, piatra prețioasă are tăietura briliant. Heblu. Când revine lumina, cei patru sunt așezați, într-o scurtă imagine a unui tablou de familie.

În postura lui Sigmund, Theodor Ivan, exact și delicat în gesturi și rostire, anunță: "vreau să vorbim despre ușurătatea dumneavoastră". Și dincolo de amuzantele replici care urmează, cu Zoia, despre ceea ce vede el în Zoia, cuvântul ușurătate nu are cum să nu trimită la Kundera. Iar cuvântul 'insuportabila' este declinat în titlul altei piese, apărute un an mai târziu. Zoia si Sigmund, Barbara și Werner, EA și EL, ca la începuturi, când în paradis se aude râsul zglobiu al Dianei Vieru. La final, ea cântă - Fix You, din repertoriul Coldplay.

Este un happy-end nu de dragul publicului, în primul înțeles al lucrurilor, ci pentru inconturnabila sămânță a încrederii că poate fi bine:
"I promise you I will learn from my mistakes
Tears stream down your face, and I
Lights will guide you home
And ignite your bones
And I will try to fix you"

Finalul, cu deschiderea spațiului - bucătărie și paradis -, se pliază pe primul epigraf al piesei: "Nu există nicio cheie a fericirii. Ușa e întotdeauna deschisă." (Maica Tereza)

Dar, desigur, există un 'dar'...

Foto: Alex Iurașu și capturi video