Am fost recent la Legend of Zorro, în regia lui Martin Campbell, cu Banderas şi Zeta-Jones. Nimic nou, veţi spune, aceeaşi capă - şi spadă -, aceeaşi luptă cu nedreptăţile sociale, aceiaşi eroi frumoşi, pasionaţi, neînfricaţi. Într-un cuvînt, cam tot ce ne doream, cel puţin, pe vremuri, de la un film comercial în sensul clasic al cuvîntului.
Dar, oare, astăzi mai vrem cu adevărat ceva asemănător? Cînd mergem la cinema (dacă mai mergem, şi nu ne uităm pe DVD), aşteptările noastre se mai învîrt, într-adevăr, în jurul valorilor sus-menţionate? Deja am folosit doi termeni la care înainte nici nu visam: "aşteptări" şi "valori". Înainte, îndoielile se puneau în termeni mai clari: mi-a plăcut, nu mi-a plăcut, erau frumoşi eroii, era "bine-realizată" imaginea etc. Acum, vrînd-nevrînd, filmele noi ne duc în sfere socio-psihologice mai complexe, în care eroii nu mai pot fi albi-negri, nici măcar în felul în care arată, darmite în cel în care gîndesc. Un personaj foarte sigur de el, precum în filmele de capă şi spadă ce-l aveau drept protagonist pe Jean Marais, de pildă, nu mai ţine. E anacronic şi ne-postmodern. El, oricît de frumos ar fi (şi aici lucrurile nu mai stau aşa tranşant pentru că actualele standarde de frumuseţe nu mai sînt cele "fatale" de dinainte, ci mai curînd unele particulare, care încurajează detaliul personal şi cam atît, cu cîteva excepţii) nu mai poate fi infailibilul de altădată, a cărui cam unică hibă era slăbiciunea pentru sexul slab. Acum eroii, fie ei Batman, Spiderman sau Zorro, îşi au îndoielile lor, dacă nu izvorîte din propria conştiinţă, măcar provocate de cei apropiaţi. Iar în prim-plan nu sînt neapărat conflictele cu societatea asupritoare, ci cu ei înşişi şi cu condiţia complicată a propriului eroism.
Aşa se întîmplă cu Zorro-ul lui Banderas, care, de frumos e frumos (ca şi soţia lui, Elena, alias Zeta-Jones - în cazul lor, perceptele clasice se verifică), dar care are probleme cu condiţia lui eroică. Aceasta - acum, cînd Zorro e însurat şi are un fiu - pare doar o joacă, un semn de neseriozitate şi de inadaptare la o altă etapă a vieţii. Pe scurt, şi eroii trebuie să se maturizeze, să devină conformişti, să intre în clubul celor care îşi asumă responsabilităţi. Salvările nocturne la adăpostul unei identităţi secrete par puerile, cînd vine vremea să-ţi preiei, pe faţă, rolul social care să-ţi dea credibilitate şi respectabilitate. Eroii, precum cei din mai vechiul film de animaţie The Incredibles, par să sufere de-o inadaptabilitate socială: în situaţii obişnuite nu fac faţă, îşi dovedesc utilitatea doar în cele extreme.
Noroc că, pînă la urmă, şi lui Zorro-Banderas i se oferă asemenea momente, în care are ocazia să-şi manifeste adevărata identitate (căci problema identităţilor e, evident, una care se pune în prim-plan). Şi acolo o face în bunul spirit al filmelor de capă şi spadă de altădată - de care vorbeam -, şi anume dezinvolt, luptîndu-se din vîrful spadei, cu zîmbetul pe buze, fără efort, ca şi cum ar fi cel mai uşor lucru de pe lume. Repunînd, astfel, în drepturi, tradiţionalul spirit eroic, ce a funcţionat şi ne-a uimit de la D'Artagnan la Piedone şi Nemuritorul: un fel de firesc al luptei care, deoarece e îndreptăţită şi se performează mereu din cauze drepte şi urmărind scopuri nobile, vine de la sine, ca o profesiune a eroului, singura la care se pricepe şi o face ca un specialist. În momente de acest fel, istoria filmului şi diversele ei evoluţii cu pretenţii se estompează, contînd numai spiritul neînfricat, femeia frumoasă de alături şi morţile spectaculoase ale răilor, care nu mai trec drept violenţe, ci drept instanţe dintr-o imensă şi veşnică bandă desenată.