Mult zgomot, pentru mai nimic - Mașinăria. Musicalul

Premieră cu pretenții de absolut la TNB. Restituirea unui text american de acum fix 99 de ani (altfel, unul mai jos decât oarecare) luat în cârcă de prestigiul lui Alexandru Hausvater sună strident trâmbițele TNB-iste: veniiiți, lume! Ca să vedeți, ce...?
 
 O poveste didactică - și aceea, răsuflată; sau, pentru cine preferă, "prăfuită", cu tot schematismul stângist al manifestelor de gen. Să zici că a scris-o, cu mâna stângă și într-o pană de inspirație, Bertolt Brecht în perioada RDG-istă, și mai multe nu (personal, cred că taica Everac ar fi dat ceva mai credibil și incomod).
 
 Un manifest puternic marcat ideologic despre cupiditatea și lipsa de scrupule a capitalismului sălbatic. Cel rebranduit, azi, sub formula neo-liberalismului la fel de sălbatic, desigur.

Pe o canava fără multe pretenții de originalitate, eroul botezat, cu schepsis, Domnul Zero, este concediat fără milă sau alte ingrediente, în afara mulțumirilor ipocrite ale corporației și de futila scrisoare de recomandare, care să-i mai îndulcească și lumineze șomajul. Funcționar - model la făcut socotelile, acesta cade victimă progresului tehnologic: pur și simplu, mașinăria-strămoș a computerului îi înlocuiește hărnicia, reveria și devotamentul dându-i peste cap îndelungile așteptări ale visatei și cântatei promovări. Altfel spus, faimosul american dream eșuează, imprevizibil și lamentabil. Doar de aceea îl și denumește autorul, Zero (câtă subtilitate semnificantă!...). Pentru ca toată tărășenia să aibă un precar aer de originalitate, dăndănaia fatală se întâmplă în chiar ziua când măruntul funcționar împlinește un sfert de secol în serviciul credincios și anonim al companiei nemiloase.

Rănit în amorul propriu și în sursa unică a existenței, înnebunit de furie, proaspătul exoflisit îi trage nemilosului și ingratului Patron curățenia cea de pe urmă: adică îl ucide. Ce-a rezolvat cu asta? Păi, ca să ilustreze pe înțelesul tuturor virtualilor revoltați ce periculoasă și fără sens e rețeta respectivă, mecanismul își urmează cursul: judecată, condamnare, execuție. Așezat confortabil pe scaunul electric, eroul mai are timp să-și imagineze ce va urma pentru el după moarte: așa începe o altă viață / altă poveste, chipurile premonitoriu-fantastică despre iluzoria fericire a lumii de apoi, despre reîntâlnirea cu cei printre care a trăit... apoi niște speculații cam șleampete despre kharmă și destin. Cum ar veni, celălalt vis american - care devine, din coșmar, un fel de feerie, musai plină de optimism. Totul pe cântatelea, la greu; îndelung, repetitiv, fastidios. Modulul acesta de "desert" al spectacolului se inspiră vizibil din avatarurile lui Joe Gillian, coregraful-personaj în All that Jazz; doar că Bob Fosse nu a luat degeaba un purcoi de Oscar-uri, având la dispoziție tehnica imagistică a Hollywood-ului, niște actori excepționali și un compozitor fenomenal, care au transformat banalitatea povestirii într-o revărsare inegalabilă de fantezie și expresivitate.

Aici, pe scena sălii Studio (cea care încă nu a fost re-botezată, asemeni celei mari, dar mă tem că așteaptă cu nerăbdare asta), Hausvater a încercat ceva, poate nemaivăzut pentru unii - mai snobi, mai ne-duși pe la teatru. Precaritatea story-ului, schematismul personajelor și replicile oscilând într-un recitativ ce oscilează, dacă nu chiar cumulează ridicolul și plicticosul, devin pretextul altei desfășurări: o revărsare, altfel spectaculoasă, chiar dacă în sine, de efecte vizuale, într-o plastică originală (pentru obiceiurile de pe la noi), dar paralelă cu intriga de bază stoarce posibilitățile tehnice ale scenei. O succesiune de tablouri vivante, sunet și lumină, fumate demult pe Broadway și refugiate în videoclipuri. Coregrafia lui Florin Fieroiu și luminile (pardon, light design-ul) semnat de Bogdan Golumbeanu și Ion Vlașcu fac reprezentația să mai iasă, cum se spune, la vopsea. Dar atât. Libretul americănesc a fost și rămâne precar; el devine atractiv, poate, departe, pe unele piețe emergente, ca să nu vorbim despre lumi: a doua, a treia... Despre nefericita muzică a lui Joshua Schmidt, ce să mai vorbim? Mai bine tăcem - măcar se face liniște.

Actorii, bieții de ei, se chinuiesc din răsputeri să umple "găurile" din prăjitura ce s-ar fi dorit, poate, trufanda - ceea ce nu e cazul. Probabil că dacă ar fi avut la dispoziție personaje și nu fantoșe, ar mai fi scos-o la capăt. Așa însă...

În fond, ce oferă reprezentația lansată cu mare tam-tam? Vreo idee importantă? De unde...?! Emoționează, cumva? În nici un caz. Amuză? Prea puțin... spre "cam deloc". Și atunci?... Poate singura calitate este că ia ochii. Dar nu mai mult.

De aceea, nu m-a mirat părăsirea sălii de spectatori, încă de pe la jumătatea reprezentației - într-un număr neobișnuit de mare. Dacă reprezentația ar fi avut pauză, cred că ar fi fost și mai rău. Cei care au rezistat, civilizat, până la sfârșit, au aplaudat resemnat, politicos și... cam atât. Lume bine crescută. Și obișnuită cu paguba.