Autorul și piesa
Născut Elmer Leopold Reizenstein (1892-1967) la New York, la cam 5 minute de locul în care am locuit și eu, pe strada 90, între bulevardele Park și Lexington, Rice a fost un evreu ateu, cu simpatii comuniste și un bunic (de care fusese foarte apropiat) emigrat din Europa și care activase în Revoluția de la 1848 care cuprinsese Confederația germană. După ce a studiat dreptul, Rice și-a șocat familia când i-a anunțat că vrea să devină scriitor profesionist (la vremea aceea scriitorii puteau trăi din scris; de exemplu, F. Scott Fitzgerald, contemporan al dramaturgului, vindea o povestire unei reviste cu 4.000 de dolari din care putea trăi un an.)
Rice a scris prima piesă, On Trial / Judecat (1914), în colaborare cu un prieten (Frank Harris) și au fost primii americani care au folosit tehnica cronologiei inverse, spunând povestea de la final până la punctul de plecare. Caz unic în analele Broadway-ului, manuscrisul a fost acceptat pe loc de primul producător la care a fost trimis de către cei doi necunoscuți. Piesa lor de debut a fost un mare succes de public, jucându-se 365 de reprezentații și fiind ecranizată de trei ori, ceea ce i-a adus lui Rice un total de 100.000 de dolari (1 dolar în 1923 valorează cât 17,36 dolari azi).
După alte patru piese fără mare succes, Rice a uimit publicul cu Mașina de calcul pe care a scris-o acum fix 100 de ani, în 1922, în doar 17 zile, într-un elan subit de inspirație (astfel că piesa a părut că i-a fost dictată de sus). Premiera din 1923 de la faimosul Guild Theater a vrăjit critica americană deschisă la nou și neobișnuită cu acest gen de teatru. Pentru prima dată, în loc de acte, piesa era organizată doar în scene, se satirizau convențiile teatrului comercial, religia și ideea de happy end. În 1929, Elmer Rice a câștigat premiul Pulitzer pentru piesa Street Scene / Scena străzii care a fost adaptată într-o operă de Kurt Veil și a intrat în panteonul clasicilor. Totuși, Mașina de calcul a rămas piesa lui cea mai originală și un etalon al expresionismului american, alături de piesa lui Eugene O'Neill, The Hairy Ape.
Anul 1922 era unul de mare efervescență intelectuală și creativă. Teatrul se inspira din curentul expresionist venit din Europa, dar și din industria filmului care tocmai se năștea și aducea formule noi de a spune o poveste. În aer plutea curentul spiritualist (Edgar Cayce și Florence Scovel Shinn erau la modă) care avea să inspire modernismul. În Rusia se instalaseră bolșevicii și ideile lor criticau puternic capitalismul, iar în America apăruseră simpatizanți. Într-o perioadă când în România se foloseau încă căruța și carul cu boi, vizionarul Elmer Rice, contemporan cu la fel de vizionarul Nikola Tesla, își depășea timpul și prevedea automatizarea muncii repetitive și concedierile recomandate de experții în eficiență care au luat o amploare enormă de atunci și continuă până azi, când totul se automatizează și se suplinește cu inteligență artificială.
Mașina de calcul propune o satiră de geniu a vieții moderne și a capitalismului care dezumanizează și reduce omul la un simplu număr. Dar nu se oprește aici. Cu o ironie neagră a condiției umane, Rice ridică totul la nivelul istoriei și al metempsihozei. Domnul Zero nu este doar un contabil anost dintr-o corporație anostă cu o viață catastrofală pe toate planurile și cu amici care au și ei nume de numere. Este sclavul de ieri, de azi și de mâine, anonimul care a robit în toate timpurile și al cărui suflet va fi reciclat la nesfârșit de divinitate și reîncarnat în destine din ce în ce mai proaste.
Musicalul
În anii 2000 pe Broadway au început să apară musicaluri inspirate din piese expresioniste într-un efort de popularizare a culturii de elită. După succesul înregistrat cu Deșteptarea primăverii după germanul Frank Wedekind în 2006 (cu o muzică accesibilă, pop semnată de Duncan Sheik), un an mai târziu, în 2007, compozitorul Joshua Schmidt a transformat Mașina de calcul a lui Rice într-un musical parcă predestinat generației computerului. Producția a luat câteva premii (Drama Desk Award și Lucille Lortel Awards) dar nu a supraviețuit decât un singur an pe Broadway. Ulterior, a fost transferată pe Off-Broadway și în alte orașe.
Compozitorul Joshua Schmidt și libretistul Jason Loewith ar fi putut să facă un musical mai accesibil dar au creat un musical atipic, "de cameră" cum l-a numit Variety, la fel de experimental (din punct de vedere al muzicii) ca și piesa. Un proiect ambițios dar dificil pentru un public iubitor de armonii mai tradiționale și melodii ușor de fredonat. Așa cum domnul Zero este un anti-erou, opera lor este un anti-musical destinat unei audiențe de intelectuali și melomani care nu fug de muzică atonală și amalgamuri stridente sau abstracte.
Spectacolul
Coproducția Teatrului Național București în parteneriat cu Asociația CREAS, Mașinăria. Musicalul, în regia lui Alexander Hausvater, este așadar un act de mare curaj artistic care trebuie salutat.
Regia lui Alexander Hausvater a fost subiect de controversă. Pentru un regizor cunoscut pentru imagine, scenografia (semnată de Adina Mastalier) mi s-a părut prea aglomerată, uneori chiar neagreabilă, iar costumele neinspirate. În loc să sugereze lumea corporatistă de azi s-a mers pe un teatral exagerat, datat, care a deservit stilul și intenția spectacolului. Nici coregrafia lui Florin Fieroiu (un coregraf de obicei excelent) nu a fost strălucită, deși au existat câteva scene și momente foarte frumoase (numărul Reverie la birou, de exemplu) așa cum sunt în toate spectacolele lui Hausvater. Actorii au jucat mereu cu ochii spre public, fără să se privească, ceea ce părea ciudat, și au cântat cu o anume greutate aceste partituri de mare complexitate. Ioan Andrei Ionescu s-a remarcat cu un Domn Zero puternic vocal, animat de o demnitate paradoxală pentru un rol care ar fi putut sugera un actor umil. Traducerea Geaninei Jinaru-Doboș a fost pe alocuri prea literală. De pildă numărul Ham and Eggs a fost tradus Șuncă cu ouă deși în românește idiomul se traduce cu Ouă cu șuncă sau Omletă cu șuncă.
Furați de idea puternică și originală a piesei care răzbate mai ales din recitative, unii critici au ridicat în slăvi spectacolul și au trecut cu bunăvoință peste toate incongruențele.
Alții au criticat dur și fără bunăvoință totul, pierzând din vedere marea dificultate a muzicii care poate descuraja un public generalist și care a fost o mare provocare și pentru regie, și pentru actori. În plus, trebuie să ținem cont de faptul că în SUA, și în lume, există o specializare pe teatru musical, iar distribuția e selectată în primul rând pentru voci, ca distribuția de operă, nu din actori de teatru tradițional. Coregrafia, la rândul ei, beneficiază de cei mai buni coregrafi din lume, specializați în acest gen. În fine, regizorii musicalurilor celor mai de succes sunt deseori chiar autorii muzicii, ca de pildă Lin-Manuel Miranda (Hamilton) sau Jonathan Larson (Rent) ceea ce face ca legătura dintre imagine și sunet, joc și cântec, să fie mai organică (așa cum reușește la noi, de pildă, Ada Milea).
În concluzie, Mașinăria. Musicalul aduce în prim plan teme de mare actualitate și merită să fie văzută de cei interesați să descopere geniul lui Elmer Rice și muzica de avangardă a lui Joshua Schmidt, cu rezervele de mai sus. Pentru actorii TNB-ului acest musical a fost fără îndoială un tur de forță de care s-au achitat onorabil, dar nu la nivelul unor cântăreți profesioniști. Poate că atât regia, cât și publicul ar fi fost mai bine serviți de o montare a piesei originale, nu a musicalului, pe care am văzut-o și ca pe o posibilă sursă de inspirației a teatrului absurd a lui Eugène Ionesco, și a piesei Cântăreața cheală în particular (discuția dintre Zero și Daisy, scena 3).
