Le justes (Cei drepți), piesa lui Camus din 1949, bazată pe un episod real din sîngeroasa istorie a Rusiei prebolșevice, pune în discuție dreptul moral al cuiva de a ucide în numele unui ideal sau al unui viitor mai bun. Teroriștii din 1905 sînt gata să se sacrifice pentru binele poporului, ucigînd elitele vinovate de împilarea lui și grăbind astfel instaurarea unei societăți a justiției sociale și a binelui general. Este în mintea și în sufletul lor un amestec deconcertant de exaltare alimentată cultural, intelectual și de rigiditate care duce direct la negarea umanității celui identificat drept dușman. Fisura apare numai cînd printre victime se prefigurează și copii. Aici reapare dilema lui Alioșa Karamazov, tratată nu teologic, ca la Dostoievski, ci din punctul de vedere al ateului. Evident, la întrebarea fundamentală, dacă este admisibil să sacrifici un copil în numele unui ideal, fiecare răspunde diferit, în funcție de gradul de îndoctrinare și de structura sufletească. Pînă la urmă, cel care trebuie să arunce bomba decide că nu, nu e permis să ucizi copii. Mai mult, deși acceptă și săvîrșește crima politică (atunci cînd victima nu e un copil), cumva se consideră vinovat în fața unei instanțe nenumite și nerecunoscute, ceea ce duce la acceptarea senină a sentinței (moartea prin spînzurătoare, la vremea aceea) văzută ca o ispășire întregitoare.[i]
Subiect actual, s-ar zice. Da și nu. Mă îndoiesc că teroriștii de azi au vreo legătură cu cei de la 1905. Cei vechi se nutreau din lecturi filosofice, erau, mulți dintre ei intelectuali rasați (Kaliaiev, eroul piesei, e poet), aveau în spate o ideologie. E, în subtextul piesei lui Camus, și o sugestie despre forța destructivă a cuvîntului. Poate că ultimii asemenea lor să fi fost de găsit printre membrii Brigate rosse sau Rote Armee Fraktion. Oricum, dileme dostoiesvkiene ori camusiene nu par să aibă cei de azi.
Acestea fiind zise, textul lui Camus e lung, expozitiv, cu multe reluări și destul de greu digerabil azi: ceea ce în 1949 încă suna firesc, azi sună foarte lozincard și greu de acceptat ca dialog natural. Așa că foarte bine a făcut Mihai Măniuțiu decupînd drastic textul (a și eliminat complet un personaj, gardianul Foka) și reducîndu-l la un fir coerent care asigură un necesar dinamism spectacolului (o oră și jumătate fără pauză). Scenograful Adrian Damian a plasat acțiunea într-o cameră cu ferestre mari, mobilată sumar (masă și scaune, paturi sărăcăcioase, nelipsita tavă cu păhărele pentru votcă), în care numai un candelabru din fundal, într-o nefirească poziție oblică, atrage atenția asupra stranietății întîmplării. Totul în nuanțe de gri, asemenea costumelor Luizei Enescu: rochii simple, lungi, bluze albe, la femei, pantaloni și vestoane pentru bărbați, toate în moda vremii, marcînd bine momentul de timp și clasa socială (fac excepție de la tonurile de gri rochia neagră, somptuoasă purtată de Marea ducesă și uniforma militară a șefului poliției).
Spectacol de text, așadar, bazat, cum altfel?, pe actori. Din păcate, distribuția aleasă funcționează prost și rezultatul este dezamăgitor. Mi-e greu să înțeleg cum un regizor cu experiența lui Mihai Măniuțiu a lăsat-o pe Maia Morgenstern să joace nu e limpede ce, în complet răspăr cu jocul lui Marius Manole (are o singură scenă, importantă, cu Manole, și nu se stabilește nici o relație între ei). Este același joc al Maiei Morgenstern cu care ne-a obișnuit, aceleași schimbări bruște de intonație, aceleași inflexiuni ale vocii - doar că aici nu se potrivesc. Apariția ei pare un recital fără legătură cu contextul. E trist să vezi un mare artist lăsat să se manierizeze. Asemenea și Marius Bodochi, în ambele sale roluri (radicalul Stepan și șeful poliției, Skuratov): jocul lui e extrem de cabotin, nu găsești nimic adevărat în interpretarea lui: declamă doar iar replicile cad în gol și sună fals.
Păcat, mare păcat, pentru că, alături de ei, Raluca Aprodu, Mirela Oprișor și Marius Manole joacă cu totul altceva. E, la ei, adevăr asumat, dus pînă spre limită, e tragism al interpretării, al trăirii scenice obținute cu mijloace economice, fără gesticulație inutilă. Fiecare dintre ei reușește să atingă un nivel de tensiune greu suportabilă. Între ei se văd limpede relațiile de joc. Textul cel mai ofertant îl are Raluca Aprodu (Dora, partenera lui Kaliaiev), ceea ce îi permite să strălucească în spectacol, dar e de admirat și cum reușește Mirela Oprișor să umanizeze o Varia, dogmatică, și aparent inflexibilă (e de urmărit chipul imobil al Mirelei Oprișor, în cea mai mare parte a timpului). Pe Marius Manole l-am regăsit în forma care l-a consacrat, trecînd fără nici o dificultate de la exaltare copilărească (teroriștii aceia erau, de fapt, niște copii care se jucau cu vorbele) la descumpănirea din momentul cînd realizează cît de abominabilă e crima la care se angajează. Alături de ei, Ciprian Nicula execută foarte corect partitura restrînsă care i-a revenit. Interpretările acestor patru actori salvează ce se poate salva dintr-un spectacol, de fapt, ratat.
Cei drepți, de A. Camus. La T.N.B., sala Pictură. Traducerea: Marcel Aderca. Adaptarea și regia: Mihai Măniuțiu. Decorul: Adrian Damian. Costumele: Luiza Enescu. Muzica: Mihai Dobre. Cu: Marius Manole (Ivan Kaliaiev), Raluca Aprodu (Dora Dulebov), Stepan Feodorov și Skuratov (Marius Bodochi), Mirela Oprișor (Varia Annenkova), Marea ducesă (Maia Morgenstern), Ciprian Nicula (Aleksei Voinov).
Subiect actual, s-ar zice. Da și nu. Mă îndoiesc că teroriștii de azi au vreo legătură cu cei de la 1905. Cei vechi se nutreau din lecturi filosofice, erau, mulți dintre ei intelectuali rasați (Kaliaiev, eroul piesei, e poet), aveau în spate o ideologie. E, în subtextul piesei lui Camus, și o sugestie despre forța destructivă a cuvîntului. Poate că ultimii asemenea lor să fi fost de găsit printre membrii Brigate rosse sau Rote Armee Fraktion. Oricum, dileme dostoiesvkiene ori camusiene nu par să aibă cei de azi.
Acestea fiind zise, textul lui Camus e lung, expozitiv, cu multe reluări și destul de greu digerabil azi: ceea ce în 1949 încă suna firesc, azi sună foarte lozincard și greu de acceptat ca dialog natural. Așa că foarte bine a făcut Mihai Măniuțiu decupînd drastic textul (a și eliminat complet un personaj, gardianul Foka) și reducîndu-l la un fir coerent care asigură un necesar dinamism spectacolului (o oră și jumătate fără pauză). Scenograful Adrian Damian a plasat acțiunea într-o cameră cu ferestre mari, mobilată sumar (masă și scaune, paturi sărăcăcioase, nelipsita tavă cu păhărele pentru votcă), în care numai un candelabru din fundal, într-o nefirească poziție oblică, atrage atenția asupra stranietății întîmplării. Totul în nuanțe de gri, asemenea costumelor Luizei Enescu: rochii simple, lungi, bluze albe, la femei, pantaloni și vestoane pentru bărbați, toate în moda vremii, marcînd bine momentul de timp și clasa socială (fac excepție de la tonurile de gri rochia neagră, somptuoasă purtată de Marea ducesă și uniforma militară a șefului poliției).
Spectacol de text, așadar, bazat, cum altfel?, pe actori. Din păcate, distribuția aleasă funcționează prost și rezultatul este dezamăgitor. Mi-e greu să înțeleg cum un regizor cu experiența lui Mihai Măniuțiu a lăsat-o pe Maia Morgenstern să joace nu e limpede ce, în complet răspăr cu jocul lui Marius Manole (are o singură scenă, importantă, cu Manole, și nu se stabilește nici o relație între ei). Este același joc al Maiei Morgenstern cu care ne-a obișnuit, aceleași schimbări bruște de intonație, aceleași inflexiuni ale vocii - doar că aici nu se potrivesc. Apariția ei pare un recital fără legătură cu contextul. E trist să vezi un mare artist lăsat să se manierizeze. Asemenea și Marius Bodochi, în ambele sale roluri (radicalul Stepan și șeful poliției, Skuratov): jocul lui e extrem de cabotin, nu găsești nimic adevărat în interpretarea lui: declamă doar iar replicile cad în gol și sună fals.
Păcat, mare păcat, pentru că, alături de ei, Raluca Aprodu, Mirela Oprișor și Marius Manole joacă cu totul altceva. E, la ei, adevăr asumat, dus pînă spre limită, e tragism al interpretării, al trăirii scenice obținute cu mijloace economice, fără gesticulație inutilă. Fiecare dintre ei reușește să atingă un nivel de tensiune greu suportabilă. Între ei se văd limpede relațiile de joc. Textul cel mai ofertant îl are Raluca Aprodu (Dora, partenera lui Kaliaiev), ceea ce îi permite să strălucească în spectacol, dar e de admirat și cum reușește Mirela Oprișor să umanizeze o Varia, dogmatică, și aparent inflexibilă (e de urmărit chipul imobil al Mirelei Oprișor, în cea mai mare parte a timpului). Pe Marius Manole l-am regăsit în forma care l-a consacrat, trecînd fără nici o dificultate de la exaltare copilărească (teroriștii aceia erau, de fapt, niște copii care se jucau cu vorbele) la descumpănirea din momentul cînd realizează cît de abominabilă e crima la care se angajează. Alături de ei, Ciprian Nicula execută foarte corect partitura restrînsă care i-a revenit. Interpretările acestor patru actori salvează ce se poate salva dintr-un spectacol, de fapt, ratat.
Cei drepți, de A. Camus. La T.N.B., sala Pictură. Traducerea: Marcel Aderca. Adaptarea și regia: Mihai Măniuțiu. Decorul: Adrian Damian. Costumele: Luiza Enescu. Muzica: Mihai Dobre. Cu: Marius Manole (Ivan Kaliaiev), Raluca Aprodu (Dora Dulebov), Stepan Feodorov și Skuratov (Marius Bodochi), Mirela Oprișor (Varia Annenkova), Marea ducesă (Maia Morgenstern), Ciprian Nicula (Aleksei Voinov).
[i] Multe detalii și comentarii despre text și problematica lui, în excelentul Caiet program redactat de Anca Mocanu. Aș remarca în mod deosebit eseul Ancăi Măniuțiu.