Ceilalți... - Cei drepți

Să anunți montarea unei piese de Camus "dă bine" în orice proiect repertorial. În 1980, Caligula, regizat de Horea Popescu, făcea, în mod justificat, furori. Cu Ovidiu Iuliu Moldovan la apogeul carierei sale, umplând fascinant-odiosul personaj cu toată excepționala sa energie artistică și zdrăngănind parabola Nebunului atotputernic la cârma treburilor publice, spectacolul nu doar că făcea trimiteri... dar chiar era un avertisment acuzator la adresa conducerii megaloman-despotice a lui Ceaușescu. Reprezenta un act de surprinzător curaj, atât din partea lui Radu Beligan, în calitate de director al Teatrului Național și membru al Comitetului Central, cât și a unor funcționari vigilenți (prin natura misiei lor politico-ideologice) din Consiliul Culturii și Educației Socialiste care se făcuseră că nu pricep, sau închiseseră ochii. Dar, mă rog, se prea poate să fi precumpănit ifosele originilor daco-romane. Reprezentația s-a jucat timp de un deceniu, timp în care spectatorii veneau și reveneau să se defuleze (ori să se "răcorească" - chiar dacă uneori erau obligați să poarte paltoanele pe ei) în sala de teatru.

Interimara conducere a TNB-ului s-o fi gândit să ia ochii lumii cu ceva camusian și a propus acest text, Cei drepți, în programul de intenții. Acum, acesta se vede concretizat, în concepția regizorală a lui Mihai Măniuțiu. Un spectacol greu, apăsător, cu unele conotații de zisă actualitate: terorismul ca activitate justițiar-revoluționară. Cei drepți sunt, în textul lui Camus, acei revoluționari de vocație, precursorii celor "de profesie", a căror panoplie de mijloace, în lupta politică, se reduce la crimă. Chipurile în numele unui iluzoriu deziderat moral... Nu este - în opinia mea - unul dintre cele mai izbutite texte camus-iene, caracterul său (de) manifest împingându-l spre o zonă extrem(ist) de actuală și de vulnerabilă.

Violența ca program de luptă și unică soluție întru facerea lumii noi și a unei etern discutabile dreptăți sociale sună azi (cum spunea cineva) "ca dracu'". Dacă o mai așezi și în contextul veșnic brutal și prea adesea criminal al Rusiei - de la Ivan cel Groaznic până la monstruosul Stalin și la un oarecare Vladimir Vladimirovici Putin, crima devine un vector permanent al exercitării puterii absolutiste, (su)pusă mereu sub imperiul rațiunilor iraționale de stat. Atunci, în 1905, complotul pentru suprimarea sângeroasă a Marelui Duce Serghei, unchiul Țarului și - în această calitate - autor al masacrului împotriva revoluționarilor "pașnici", care nu doreau decât să răstoarne orânduirea musai nedreaptă, crima părea un act cu veleități morale, reparatorii, chiar umane... totul depinde din ce unghi privești lucrurile.

La Camus (un hiper-lucid, sfâșiat între dimensiunea absurdă a lumii și revolta omului împotriva propriei condiții), chestiunea se pune în termenii conștiinței. Respectiv, a alegerii - nu între bine și mai bine (de asta se va ocupa comunismul) ci între rău și mai rău. La (viitorii) comuniști, orice dilemă reprezenta un păcat de moarte. Linia partidului, ordinul venit de sus trebuia executat fără nici o șovăire, oricâte victime ar fi făcut - vinovate, nevinovate... Or, tocmai aici se poticnește sensibilul Ivan Kaliaev, cel desemnat cu "cinstea" de a-l duce la îndeplinire. "Lebăda neagră" (cum i se spune, mai nou, unui element imprevizibil, care modifică paradigma inițială) se concretizează prin prezența, în trăsura obiectivului ce trebuia lichidat prin bomba pregătită a fi aruncată, a celor doi copii și a soției, Marea Ducesă Elisabeta. Or, la Kaliaev se produce, surprinzător, o sclipire de inoportună conștiință: ce dreptate poate fi aceea în care ucizi trei suflete nevinovate (căci, pe atunci, nu apăruse sintagma "pagube colaterale")?! Certitudinea cauzei se clatină și se stinge brusc, la adierea neașteptată a reflexiei de ordin etic, spontană și irepresibilă. Evident, colectivul de conspiratori îl condamnă cu indignare.

Tema iubirii apare, într-un vârtej contorsionat, în relația incandescent amoroasă cu pătimașa Dora Dulebov, o revoluționară care - conform datelor istorice - avea să sfârșească într-un ospiciu. Atât de puternică este presiunea psiho-emoțională în care dragostea și ura realizează o dezastruoasă fuziune, încât eroul își va "repara" greșeala inițială, mergînd apoi, senin, la spânzurătoare. Nu înaintea unei întrevederi secrete, în celula închisorii, cu văduva Marelui Duce și care pare a produce oarecari inutile revelații asupra faptei deja săvârșite. Momentul confruntării dintre cei doi mi se pare a fi punctul culminant al întregului demers dramaturgic, oferind revelații nebănuite asupra noțiunilor de păcat și de iertare, de sacrificiu, culpabilitate, fatalitate și milă creștinească. Vârtejul delirului mistico-revoluționar încremenește totul în sufletele (ne)oamenilor care supraviețuiesc sacrificiului îndurat de tovarășul lor, întăriți în certitudinile revoluționare; un interior înghețat, bântuit de grozăviile iernii rusești le închide orizontul, ba chiar întregul lor univers.

Bazată pe evenimente reale, toată istoria devine azi cu atât mai terifiantă. Credința în violență își zăngăne alămurile belicoase, iar motivațiile așa zis etice nu depășesc limitele unei ideologii oarbe și la fel de primejdioase.
 
Într-o atmosferă sumbră, de sfârșit de lume (sau început - depinde de unde privești), spectacolul de la TNB curge anevoie, chinuit și chinuind, transmițând cu fidelitate acea incandescentă stare de presiune sub care se află eroii. Un spațiu închis, ostil, aproape neomenesc, găzduiește neprimitor, dar eficient, niște personaje pentru care fanatismul rămâne o jalnică și primejdioasă certitudine. Scena se va umple de o energie aparte atunci când în ea apare Kaliaev-ul lui Marius Manole - un actor de o formidabilă vibrație. Relația lui afectivă cu Dora are, într-adevăr, ceva nebunesc, iar Raluca Aprodu intră absolut remarcabil în acest vârtej de idei și sentimente, profund contradictorii (marxist-leniniștii aveau să verse absurdul în dialectica lor strâmbă și devastatoare). Pe cealaltă parte, a ne-iubirii, Maia Morgenstern aduce în rolul Marii Ducese un moment de un sensibil dramatism, potențat de înțelepciunea care îi oferă șansa de a înțelege drama tânărului atentator, chiar dacă iertarea pare imposibilă, față de grozăvia și consecințele crimei.

Pentru cine are răbdare și respect față de autorul important care rămâne Albert Camus, spectacolul se suportă. Greu, nu tocmai confortabil... dar totuși... Personal, îmi permit să am rezerve asupra oportunității unui asemenea text pe care, dacă ar mai fi prins vremurile actuale, poate că și autorul l-ar fi băgat la loc, în sertar.