În conferința Molière a murit, trăiască Molière, din cadrul Întâlnirilor SpectActor, de la Teatrul Național din Craiova, Carmen Stanciu și-a pus problema condiției comediei și a sugerat esența creației lui Molière: referința la bunul simț. Teribil reper, fluid, cu atât mai puternic cu cât se regăsește natural la același nivel într-un număr semnificativ de oameni, la un moment dat. Măsura.
George Banu, consilier artistic al montării craiovene a Avarului, este citat cu fraza: "Pasiunea apare ca fiind impulsul tragic al unor destine inapte să-i controleze efectele. Nu 'avarul' ca tip interesează azi, ci 'Harpagon' ca individ dominat de un apetit financiar extrem".
Aici este cheia, în timpurile noastre, în care societatea are resursele necesare de a se apleca asupra fiecărei 'anormalități' - normalitatea însăși fiind estompată pentru a nu mai fi totdeauna o normă ci pentru a spori incluziunea -, spre a înțelege resorturile. Înțelegere care permite un acord mai fin pentru un optim social. Banu îl percepe dostoievskian pe Harpagon, dar regizorul Felix Alexa a mizat exclusiv pe apetitul financiar. Practica împrumutului în bani este privită cel puțin cu un ochi neînduplecat, dintotdeauna. Usura a adus mereu ispita depășirii bunului simț. Oamenii, cei mulți, se poziționează lesne împotriva a ceea ce se numește cămătărie iar băncile nu sunt cu niciun preț, ca să zic așa, simpatice. Chiar dacă oamenii ajung să aibă nevoie de ele.
Citirea contractului pe care-l propune Harpagon este detaliul care poate aprinde spiritele spectatorilor. Felix Alexa și-a dorit o nouă traducere și Naționalul craiovean a reușit să beneficieze de una, realizată de reputatul Vlad Russo. Astfel că textul este perfect al zilei de azi și are cursivitate în rostirile actorilor. Ei bine, traducerea devine și conversie valutară la scena contractului. Inevitabil, cei cincisprezece mii de franci pe care-i cere Cléante devin cinci mii de euro, dar, mai mult, dobânda este dublată. Și regizorul alege să renunțe la faptul că, în original, Harpagon impune ca în loc de o parte din banii ceruți să dea o seamă de lucruri vechi, supraevaluate grosolan. Poate din rațiuni de durată, s-a renunțat la un segment care alimentează comicul. Ceea ce mi-a atras atenția a fost gestul lui Harpagon de a-și pune pălăria pe cap atunci când își exercită funcția bancară. Așa cum Maître Simon (jucat sobru și pragmatic, cu o nuanță de ingenuitate, de Nicolae Vicol) este, la rândul său, costumat, cu pălărie cu tot, spre a se încadra în imaginea șablon a unui misit - cuvânt pierdut -, imagine a unui timp revolut, detaliu sensibil. Costumul negru al lui Harpagon este modern, oferind și o anume universalizare. Iar această fațetă definitorie a personajului mă duce, din jocul lui Claudiu Bleonț, la Neguțătorul din Veneția, uneori cu gând la apariția lui Caramitru, alteori la dinamica lui Al Pacino. Tot așa cum, inevitabil, se întrezărește aerul buf al lui Louis de Funès. Toate acestea sunt precum sclipirile unei pietre prețioase, cu atâtea fațete. Pentru că, indubitabil, Avarul este un spectacol Bleonț. Sau, mai bine spus, deși, evident, ponderat de acoperirea în replici, un spectacol Claudiu Bleonț și Cerasela Iosifescu. Pentru că Frosine este adusă în prim plan cu o energie debordantă care umple scena. Cei doi actori au jucat adeseori împreună, fie în comedii vulcanice, fie în spectacole poetice și cu puternice provocări spre reflecție, în roluri care le vin mănușă.
Felix Alexa are o declarație de principiu: "Duplicitatea este trăsătura principală a lumii în care trăim și ea transpare în orice detaliu al spectacolului meu. O duplicitate a personajelor, a spațiului în continuă transformare, a pasiunilor și a dorințelor intens exprimate, dar totuși, efemere. O duplicitate care se multiplică și se rafinează subtil, ca o boală nevăzută."
La Frosine o recunosc limpede, poate și datorită măiestriei actoricești care ilustrează perfect cele două planuri de abordare a relației cu Harpagon. Molière i-a încredințat replica "je sais l'art de traire les hommes", unde e vorba de toți oamenii dar mai ales, prin natura profesiunii sale, de bărbați. În debutul spectacolului, deschis de aerul tineresc al primei perechi de îndrăgostiți, Valère și Élise, jocul Costinelei Ungureanu pare să impună ritmul și o anume seriozitate. Ea rostește o replică pe care o putem interpreta ca deschizând o temă. Cu înțelepciunea înțelegerii comportamentului uman, aruncă în joc vorbe care ard: "ucigașa nepăsare cu care voi, bărbații, răsplătiți cel mai adesea dovezile prea înfocate ale unei iubiri curate". Pentru spectatorul fidel Naționalului craiovean, poate fi un ecou, metamorfozat prin refracție, de la Femeia mării. Pentru ca abia replica ei următoare să enunțe un adevăr care face posibile multe lucruri: "Ce ușor îi credem pe cei pe care-i iubim!"
Iar Valère dezvoltă prin alt exemplu de mistificare, vorbind de lingușirea celor care, fie și instinctiv, vor să fie lingușiți. Cătălin Miculeasa îl joacă în baza unei ingenuități în care sufletul e la vedere. Acel "dumneavoastră nu puteți greși, sunteți dreptatea întruchipată", într-o scenă în care, fără să vrea acționează împotriva propriului interes, este cuceritor. Așa cum am remarcat gestul prin care, punând mâna pe umărul lui Anselme, îl oprește din cântat. Duplicitatea este șlefuită la rang de artă de Frosine, pentru că jocul Ceraselei Iosifescu transmite enorm prin ton, accent și gesturi dublul plan. Mai mult, avem proximitatea unui râsu'-plânsu' atunci când Frosine ajunge la fundul tolbei sale de 'vrăji' și propria nevoie o împinge spre orice gest, până la a se întinde la picioarele lui Harpagon.
Pe de altă parte, dublul apare în funcțiile lui Jacques (interpretat de Nicolae Poghirc), taman el fiind cel care nu apelează la lingușire. Și descrie deschis, cu la fel de mare haz, imaginea publică a lui Harpagon. A cărui reacție, evident contondentă, îl face să declare: "Lua-l-ar dracu' de adevăr, de-acum înainte s-a zis cu adevărul." Și e consecvent. Nicolae Poghirc este un actor care construiește ușor un personaj, dramatic sau comic; el pare, cu vârsta, tot mai atent la simplitatea desenului. La Avarul îmi pare că Jacques s-a oprit, cumva, la jumătate, cel puțin dezavantajat de costum, de încălțări, reținut în replica spumoasă. De altfel, costumele îmi par dezechilibrate. Valère face un gest, la un moment dat, trăgându-se de bretele, sugerând că acceptă o diminuare a statutului său doar pentru a fi mereu aproape de cea pe care o iubește. Dar postura de intendent al lui Harpagon nu împiedică o mai bună asociere a culorilor și desenului geometric de pe cămașă și vestă. "Tel maître, tel valet" nu pare a avea acoperire. Nici la cuplul Cléante - La Flèche, unde avem două costumații complet diferite pe fond, dar bine conturate în parte. La Flèche este interpretat de Cătălin Vieru, într-o ipostază care-mi pare a promite o perspectivă pentru o astfel de tipologie. Cu mobilitate în gest și tonalitate. La o maturitate profesională ce înlesnește tocmai rafinarea de tip Arlechino. Cléante este spectaculos costumat, o reușită care ar fi putut să fie urmată de toate celelalte. Iar Alex Calangiu face un rol care ilustrează o galerie de tipologii pe care le-ar putea aborda, dacă teatrul ar include și o asemenea diversitate. Cu gravitate în ton, cu gesturi de o eleganță clasică, aduce și o tensiune în relația cu Harpagon. Fiu și tată, se confruntă. Și este de urmărit când este vorba de acești doi actori. La conferința de presă din deschiderea stagiunii, pe când Avarul era încă în lucru, s-a evocat montarea lui Bocsárdi László, cu Ilie Gheorghe în rol principal. Claudiu Bleonț a vorbit de o ștafetă nevăzută. Poate că, peste ani, Alex Calangiu va fi Harpagon, cu propria sa amprentă puternică.
Așa cum Iulia Colan intră în scenă cu o asemenea amprentă. Statuara Mariane, acoperită de un voal întins la distanță de punctul fix al Frosinei, reușește ca numai din expresiile chipului să acopere o gamă largă de mesaje. Strigătul de spaimă deznădăjduită de la primul contact cu sfera avarului, jocul cu grimasa zâmbetului silit, îmboldită de Frosine - și a greții de nestăpânit, subtilul zâmbet și căldura din priviri în relația cu Cléante... Dar și ingeniosul joc comic cu inelul pe care fiul îl mută de pe degetul tatălui pe cel al iubitei, deschizând apetitul Marianei, care nu se desparte ușor de el, sporind comicul recuperării finale.
Între detalii, căderea lesne în ispită a ei, a procurorului, a oricui, în fond, pare a fi ilustrată și la intrarea în scenă a lui Anselme. Una fastuoasă, cu metafora nu chiar simplistă a căruciorului aurit, cu stiva de cadouri, menită să schimbe tot ceea ce dramaticul închidea. Angel Rababoc a jucat, cu o impresionantă încărcătură, chiar personajul autorului Molière în ingenioasa compilație regizată de Andreea Ciocârlan, sub titlul Fête. Acum este nobilul care se arată cu trăsăturile de caracter ce se vădesc știrbit, mai mult sau mai puțin, la ceilalți. Gentilețea, inteligența, rafinamentul, toate acestea vin la adevărata împlinire a justiției. Speculând originea napolitană a personajului, Anselme cântă, iar celebra O sole mio atinge sensibilitatea publicului, drept care sunt reacții la scenă deschisă. Un detaliu care descumpănește, având în vedere eleganța personajului, este un gest pe care Anselme îl face în replica privitoare la proiectata sa căsătorie cu Élise. Mai ales că tocmai el e acela care închide subiectul căsătoriilor nefirești.
Cât despre amintitul procuror, chemat să investigheze dispariția comorii lui Harpagon, regizorul propune o actriță, Gabriela Baciu, costumată astfel încât lesne poate fi asociată cu imaginea Laurei Codruța Kövesi. Un rol exact, cu nuanțe.
Dacă deznodământul a fost în cheie parodică, amintindu-mi de referința-mi în domeniu, Cele două orfeline în montarea lui George Ivașcu, beneficiind de prezența la pian a Irinei Sârbu, epilogul, simetric cu prologul, aparține numai lui Harpagon. Claudiu Bleonț, singur, în întunericul scenei, sub doar un singur spot, pe fotoliul emblemă al teatrului, marca unui timp al Ludovicilor. Este un moment de întoarcere spre sine. Palmele sale definesc forma cufărului mult iubit, par a se juca în aerul ce capătă sclipirile monedelor de metal prețios. Banii, ca bucurie și suferință, o dragoste mortală. Și muzica (Jenkins, Palladio) obsedantă, care te însoțește mult timp după ieșirea din sală, poate chiar ca un memento la cochetarea cu ochiul harpagonului.
Altfel, vorbind despre muzică, avem parte și de sonoritățile originale ale lui Alexandru Bălănescu, în momentele dramatice ale dispariției comorii, dar și de ineditele ritmuri melodioase interpretate în direct de către Ovidiu Cârstea și de Bogdan Oprănescu, pe post de Brindavoine și La Merluche. O muzică exotică pentru spațiul convențional al piesei, inclusiv prin prisma unuia dintre instrumente, un bouzouki, dar care acoperă bine diferitele tranziții. Și care subliniază o altă axă în decor. Scenografia Andradei Chiriac m-a dus cu gândul la cartea Ușa - o geografie intimă, a lui George Banu. Un decor supus simetriei, cu uși, cu ancadramente, cu arcade ce conferă adâncime, care semnalizează conectări mai puțin vizibile dar care produc efecte și ne influențează în decizii. Un decor cu desene estompate, ca un trecut rafinat supus patinei timpului, în fond, uitat, dacă nu abandonat ca delimitare. Glisarea și plasarea personajelor în efigie țin să invoce panorama care ne include.
Amintind publicului de cei 400 de ani de la nașterea lui Molière, Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova expune în foaier o seamă de mărturii ale conexiunii cu dramaturgia acestuia. De la cărți la afișele unor spectacole dintre cele ale epocii noastre.
Pe site-ul Comediei Franceze, despre Avarul se precizează că, de la premiera absolută, cu Molière în rol principal și cu Madeleine Béjart în rolul Frosine, s-au adunat 2.768 de reprezentații. Ceea ce înseamnă cam 8 pe an. Și mă întorc la patronii noștri spirituali. La Iași, la Craiova, la București.