decembrie 2022
Tatăl
Noi îi spuneam Rebe în facultate, pe când ne era rector. Falsa familiaritate ne hrănea iluzia că suntem (vom deveni) la fel de buni și celebri, că poate avem norocul și o picătură de transpirație de-a lui sare peste noi, transformându-ne peste noapte din niște iluștri anonimi, în stele strălucitoare. Nu voi uita niciodată acel "Sărut mâna, domnișoară" de pe holurile școlii de teatru și privirea învăluitoare, din prima mea zi de studenție, care parcă, mi-a validat prezența în acel spațiu.

Aseară (13 decembrie 2022) l-am văzut în Tatăl lui Zeller și am plâns. Nu pentru că pe Rebe anii nu l-au iertat, ci pentru că își asumă acest fapt cu seninătate, ludicitate și umor, iar această abordare oximoronică tulbură, doare. Am văzut lacrima -stea din ochii clownului.

Sub bagheta lui Cristian Juncu, Rebe construiește și își reconstruiește sinele în acest spectacol: un om-copac frânt de timp, aflat într-o degradare continuă, a cărei structură e ireversibil neregenerabilă.

Având ca temă declinul omului aflat la vârsta senectuții, metafora te poartă în universul mental al personajului principal, Axis mundi-ul spectacolului, trezindu-ți empatia față de cei pe care îi cunoști aflați în situație asemănătoare, dar și proiectându-te pe tine într-un viitor similar.

Scena mobilă sfidează curgerea firească a timpului pe Pământ, rotindu-se în sensul invers acelor de ceasornic. Suntem în caruselul mental al lui André, interpretat măiastru de Victor Rebengiuc, și ne învârtim în jocul amintirilor amalgamate ce recompun continuu puzzle-ul patologiei demenței. Confuzia mentală a acestuia te face să zâmbești amar, uneori să râzi, alteori că îți stăpânești lacrimile. André e obsedat întruna de "cât e ceasul", ancorarea în clipa prezentă oferindu-i iluzia raționalului. Ceasul, ca obiect, e pilonul în jurul căruia i se învârte viața care i-a mai rămas.

Ca o ultimă zvâcnire a ceea ce a fost odată, André, în fața Laurei (Maria Veronica Vârlan), ultima asistentă aproape adolescentă adusă de fiica sa, flirtează și bate step. Da, e Rebe la 89 de ani, într-un dans ce îți amprentează duios sufletul, ca un Zorba autohton. Un cântec de lebădă. Se revoltă când e tratat ca un neputincios, dar în ultima scenă, de la azil, primim, touchè-ul final... Rebe o vrea pe mama, într-un plâns sfâșietor al copilului interior, abandonat pe pragul trecerii dintre lumi.

Privirea indiscretă în acest univers îți dă dimensiunea durerii pe două paliere: a celui ce își pierde mințile treptat și devine conștient de asta, refuzând orice ajutor, negând, de fapt, procesul degenerării, și palierul Celorlalți, în care te afli și tu, ca spectator. Empatia se activează și circulă în ambele sensuri.

Anne, Ana Ioana Macaria, fiica supraviețuitoare, asistă neputincioasă la degradarea mentală a tatălui, într-un joc cald și emoționant, pendulând între refacerea vieții personale și datoria filială. Cu înfățișare dură, de căpcăun modern, soțul ei Pierre, Constantin Dogioiu, e contrapunctul: atacă verbal, obsesiv, dureros, seniorul ce îi încurcă viața.

Cătălin Babliuc și Oana Tudor, un duet muzical extraordinar de sensibil, fantomatic, ce ne poartă dulce într-un cântec de leagăn-laitmotiv, se dovedesc a fi, în final, angajații azilului, nu fiica și soțul ei trecuți pe cealaltă lume, refugiul emoțional al lui Andre.

Muzica excelentă ne proiectează în prezent, pentru că e povestea oricărei familii prezente cu seniori în alcătuire.

Scena e ca un creier compartimentat, are cotloane, din care dispar, în rotația inversă, obiecte-amintiri, furate de boală, în final, ajungându-se la stilul minimalist. Dulapul e ușă spre o altă amintire, camera de azil apare obsedant de albă si dureros de impersonală, într-o rotație veșnică, o curgere spre finalul implacabil. Toată structura mobilă în partea de sus e o ruină, un copac uscat ce se dezintegrează trist, ireversibil. (Scenografia: Carmencita Brojboiu).

Spectacolul nu te poartă în divagații filozofice, nici sentimentale. Aceasta poveste de familie e un semn de exclamare, strigăt de disperare, o rană supurândă a unui sistem social defectuos.

Ecoul spectacolului e întrebarea retorică: Avem bătrâni, ce facem cu ei?

Călătorie empatică în mintea unui om aflat în declinul existenței, Tatăl e o lacrimă uriașă, mare cât o viață de om, care te face să vrei să muști din viață cât mai ai timp pe Pământ.

Mulțumesc, Victor Rebengiuc!<


De: Florian Zeller Regia: Cristi Juncu Cu: Victor Rebengiuc, Ana Ioana Macaria, Cătălin Babliuc, Oana Tudor, Maria Veronica Vârlan, Constantin Dogioiu

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus