Ieri, 9 noiembrie 2022, am ales să fiu în sala "Liviu Ciulei" de la Bulandra ca să văd Tatăl lui Cristi Juncu. M-am dus la acest spectacol numai și numai pentru a-l vedea pe Victor Rebengiuc. Să-mi fie cu iertare această mărturisire, dar acesta este adevărul.
Când a apărut filmul regizat chiar de cel care a scris și piesa, Florian Zeller, The Father cu un magistral Anthony Hopkins în rolul principal, l-am urmărit împreună cu părinții mei, pentru ca mama să înțeleagă ce se petrece în mintea unui om diagnosticat cu Alzheimer, adică în mintea tatălui meu. Tata nu a înțeles nimic, așa că, pe la jumătatea filmului s-a retras în patul care îl atrăgea din ce în ce mai mult. Tata nu mai este printre cei vii, de aceea nu îmi făcea bine să revăd, să retrăiesc, să... dar, ecourile acestui spectacol, laudele la adresa maestrului, m-au determinat să îmi asum durerea și cu ea în suflet să mă duc să-l văd. Repet, numai și numai pentru Victor Rebengiuc.
Mă răvășește și acum când scriu, dar ce am trăit în sala de spectacol a fost copleșitor. Poate părea nefiresc să te destăinui așa într-o cronică teatrală, dar personal nu aș putea să scriu altfel decât din firescul eului meu, cu o anume subiectivitate născută din emoție. Catharsis.
Despre ce este vorba în acest spectacol? Despre un bărbat în vârstă, bolnav de demență senilă de tip Alzheimer, în mintea căruia amintirile devin confuze și uitarea se instalează cu repeziciune. Și toate acestea se răsfrâng nu numai asupra celui în cauză, ci și asupra celor din jur, asupra familiei. Tatăl nu își mai recunoaște fiica, memoria recentă fiind cea mai afectată. Și rămân acele amintiri dintr-un trecut din ce în ce mai îndepărtat. Acest tată devine copil, copilul care o vrea, o caută pe mama lui, copilul care vrea acasă. Iar fiica se confruntă cu neputința de a-l ajuta, cu nesiguranța alegerii celei mai bune soluții de îngrijire și supraveghere, cu durerea de a-și pierde tatăl. Tatăl ajunge în final într-un azil pentru oameni care suferă de astfel de boli. Dar, pe tot parcursul spectacolului, spectatorul va purta cu el întrebarea: care este realitatea în care trăia cu adevărat. Pentru că întreg constructul este, de fapt, mintea protagonistului și hățișul în care mintea sa este nevoită să trăiască. La fel și personajele care se învârt în jurul său.
Nu am privit spectacolul și interpretarea lui Victor Rebengiuc în comparație cu filmul, respectiv cu interpretarea lui Anthony Hopkins. Ar fi fost o mare prostie. Dar pot spune că Victor Rebengiuc a fost de Oscar. Interpretarea domniei sale a fost de un firesc devastator, a fost magistral și nu folosesc aceste cuvinte doar de dragul de a le folosi. Mișcările specifice, vorbele de duh care țâșnesc dintr-un adânc, dintr-o rămășiță de luciditate, privirea pierdută și disperarea erau acolo, lucrate cu minuțiozitate, cu migală. Arta actorului țâșnea din toți porii. Cât mintea îmi este limpede și memoria nu îmi joacă prea multe feste, nu îl voi putea uita pe Victor Rebengiuc în acest rol.
Foarte inspirată scenografia acestui spectacol, semnată Carmencita Brojboiu, cu o turnantă pe care sunt construite încăperile diferitelor spații pe care tatăl le străbate cu trupul și cu mintea. Încăperi cunoscute și necunoscute. Încăperile unei case, la fel de decrepite precum cel care le locuiește. Căci acasă nu mai era acasă. Și Victor Rebengiuc străbătea acele spații care se roteau, se roteau, se roteau, învălmășindu-se în mintea lui și în fața spectatorului.
Maestre VICTOR REBENGIUC, nu pot decât să mă înclin și să vă mulțumesc!
Iar pe cei care citesc aceste rânduri nu pot decât să îi sfătuiesc: dacă aveți ocazia de a vedea acest spectacol, să nu o ratați, dacă nu aveți ocazia, să v-o căutați.
Tatăl, spectacol produs de Teatrul Municipal Lucia Sturdza Bulandra București
De: Florian Zeller / Traducerea: Carmen Iernilă
Regia: Cristi Juncu
Scenografia: Carmencita Brojboiu / Adaptarea scenică: Raluca Aprodu
Distribuția: Victor Rebengiuc, Ana Ioana Macaria, Cătălin Babliuc, Oana Tudor, Maria Veronica Vârlan, Constantin Dogioiu
Foto: Mihaela Marin.