Britanicul Dennis Kelly a început să scrie Boys and Girls în 2016, pe când aștepta să se îmbarce într-un zbor low-cost ce urma să decoleze de pe aeroportul din Napoli. Asemenea eroinei sale, unice și nenumite, a cărei poveste o ascultăm și privim vreme de 90 de minute. O poveste ce începe relaxat, proaspăt, viu, ultra-contemporan, pentru a se încheia, un ceas și jumătate mai târziu, mohorât, dincolo-de-disperare, pe tonuri de tragedie aproape antică. Nu e un reproș, e doar o constatare.
În regia lui Cristi Juncu și beneficiind de marele meșteșug al light designer-ului Bogdan Gheorghiu, Raluca Aprodu își face un remarcabil debut în one-woman-show, gen mult prea slab reprezentat pe scenele românești ale momentului (probabil cea mai importantă referință la zi ar fi Katia Pascariu în Toată liniștea din lume de la Centrul de Teatru Educațional Replika). Aprodu are abilitatea de glisa cu repeziciune între tonuri și personaje, de a jongla inteligent cu literele de pe urmă ale cuvintelor (cu nota de subsol a unor mici probleme de dicție), de a împrumuta personajului gesturi, grimase, zâmbete, moduri de frazare profund realiste, ultra-familiare pentru cei care trăiesc (în) urbanul contemporan.
Ritm susținut, efervescență și capacitate de dedublare a personajului / actriței, scene-confesiune mixate cu scene de vagi conflicte și intensă tandrețe între o mamă și cei doi copii ai săi (înscenați pe bază de replici rostite de Raluca Aprodu, mici elemente de decor, umbre și două spoturi înalt-luminoase). Acesta e spectacolul. O tânără confuză, o mare întâlnire & iubire, doi copii, o carieră în ascensiune, a ei, una în prăbușire, a lui. Apoi o replică de o remarcabilă cruzime și, pentru final, deznodământul cvasi-imposibil de imaginat. Acesta e textul.
Text despre toxicitatea masculinității în istoria și prezentului omenirii, Boys and Girls / Fete și băieți apasă parcă prea apăsat pe direcția arătării cu degetului înspre sexul de milenii dominant. Ceea ce la început e nuanțat, sugerat, supus ironiei se transformă, la final, în teză expusă fără rest și fără replică: masculul adult (ca și cel viitor, vezi jocurile preferate ale fiului) e definit de violență și de incapacitatea de a-i ceda, mai devreme sau mai târziu. Punct.
Paradoxal, dar cumva explicabil dacă luăm în considerare involuția stilistică descrisă mai sus, recitalul actoricesc din atât de dura scenă finală nu ține aproape sala. Poate că nici opțiunea regizorală a hohotului prelungit nu e cea mai inspirată. Ori poate că alegerea lui Dennis Kelly de a livra un mesaj explicit într-un text ce începuse și se construise pe altfel de premise dramaturgice e imposibil de înscenat fără a evita anumite stridențe.
Rămân prestația Ralucăi Aprodu și capacitatea duo-ului Juncu (responsabil și pentru scenografie) - Gheorghiu de a construi un univers de spații, amintiri și personaje din câteva obiecte, ceva reflectoare și o seamă de tonuri, gesturi și priviri potrivite.