Cum se îndepărtează oamenii? Despre sens - The Banshees of Inisherin

"Mă tem uneori că doar mă amuz în timp ce amân inevitabilul." Cu siguranță, cuvintele lui Colm Doherty (Brendan Gleeson) reușesc să cultive sămânța care se regăsește implantată în conștiința umană, ca un parazit pe care îl simțim târându-se prin noi, dar pe care alegem să îl ignorăm: moartea.

The Banshees of Inisherin (2022) se concentrează în jurul apăsătoarei dileme legate de sensul vieții în raport cu efemeritatea ființei. Având ca subiect principal relațiile interumane, ar fi interesant de văzut cum se apropie oamenii unii de alții - dar regizorul Martin McDonagh schimbă perspectiva și întreabă mai cu seamă: cum se îndepărtează oamenii unii de alții? Ambele interogații rămân suspendate undeva în aer. Nu am cunoaște ce înseamnă apropierea, fără să fi fost expuși distanțării. Cred că de aici începe filmul și tot aici se regăsește mesajul lui - căutăm sensuri care ori nu există, ori nu se lasă găsite.

Amplasat în perioada anilor '20, pe o insulă fictivă a Irlandei la sfârșitul războiului civil, universul creat de McDonagh primește un iz distopic, suprarealist, raportându-se la un trecut îndepărtat pentru a vorbi despre o realitate general valabilă, cât se poate de actuală. Filmul urmărește relația dintre doi prieteni, Pádraic Súilleabháin (Colin Farrell) și Colm Doherty (Brendan Gleeson), și consecințele acesteia asupra viziunii lor despre lumea din care fac parte. Localnicii sunt atrași pe rând într-un conflict al celor doi, devenind un soi de victime colaterale. Suntem introduși într-un spațiu ermetic, într-o comunitate restrânsă, care pare a fi damnată obișnuinței. Toți oamenii se cunosc între ei, cred că știu tot, dar, în fond, nu știu nimic. Cu toate acestea, destinele lor par a fi interdependente, iar acțiunile unui membru afectează traiul celorlalți. Cel mai bun exemplu în acest sens este chiar sora lui Pádraic, care are o serie de încercări pe parcursul filmului, de a-i împăca pe cei doi. Siobhán (Kerry Condon) este, în cele din urmă, singura care își va lua destinul în propriile mâini și va părăsi insula.

În ceea ce privește imaginea, suntem expuși alternanței dintre peisaje naturale și spații de locuit intime - primim acces cu adevărat la modul în care oamenii trăiesc pe insulă. Cadrele sunt largi, surprinzând parcă o infinitate de câmpuri, ape și nisipuri, în care se întrezăresc răzleț figuri umane pierdute, ale căror povești urmează să le aflăm. Acestea par să fie înghițite de peisaj, de solitudine, chiar și atunci când împart spațiul comunității. Ritmul este lent, cu multe momente statice, accentuând monotonia existențială. Universul conturat îmi amintește de filmele lui Yorgos Lanthimos, în special de The Killing of a Sacred Deer (2017) - poate și din interpretarea impecabilă pe care Colin Farrell o reușește în ambele filme / roluri.

Din numeroasele cadre în care apar personaje singure, transpare o solitudine apăsătoare, ca o rătăcire psihică, într-un loc complet familiar. E ca atunci când folosești zilnic același creion. De nicăieri, te uiți la el și începi să fii conștient că îl folosești. Simți cum apeși pentru a scrie și realizezi că are vârful ascuțit și îți imaginezi cum ar fi să îi simți împunsătura. Un obiect cât se poate de familiar se transformă brusc într-un lucru abstract. La fel, locuitorii din Inisherin bântuie aceleași străzi, făcând aceleași activități. Par pierduți în propriile gânduri, într-un automatism întrerupt periodic de interacțiuni banale și băut de bere.

McDonagh își folosește viziunea regizorală pentru a sparge periodic această atmosferă. Utilizează izbucnirile violente, marca esteticii filmelor sale, ca un simbol afectiv, pentru a exprima deciziile drastice luate de către personaje, ca ultimă soluționare în fața realității cu care se confruntă - ca și cum personajele acționează absurd pentru a combate absurdul. Acest lucru se observă cel mai clar în secvențele explicite în care apar degetele tăiate ale lui Colm sau mâinile lui mutilate. Ce e interesant la stilul lui McDonagh, după cum se poate resimți și în filmele Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (2017) sau Six Shooter (2004), este firescul cu care sunt tratate aceste izbucniri. Personajele se răzvrătesc violent și apoi merg mai departe, fără să existe consecințe clare sau culpabilitate dramatică. Mai mult, acestea contribuie semnificativ la construcția unor personaje complexe. Ne este permis să asistăm la concretizarea unor afecte, să vedem consecința asumată a unui crescendo interior, fără prea multe explicații sau despicări psihologice.
 
 Un personaj interesant, care, din nou, îl consacră pe McDonagh ca regizor-autor, este doamna McCormick (Sheila Flitton). Femeia bântuie locurile insulei și capătă un rol mistic, de vrăjitoare, care prevestește din neant soarta comunității. Prezența sa amplifică atât absurditatea universului, cât și estetica descrisă mai sus, a elementului discordant perceput ca fiind familiar. Un alt personaj specific în acest sens este și Dominic Kearney (Barry Keoghan), tânărul care vorbește mult și face restul personajelor să se simtă inconfortabil - dar despre care vom afla că este abuzat. Apoi începem să empatizăm cu el, să înțelegem situația grea în care se află, doar ca să fie scos din peisaj brusc și fără prea multe explicații - McDonagh!

Relația celor doi prieteni e surprinsă într-o perioadă a neînțelegerii și a dilemei. Asistăm din start la încercarea lui Pádraic de a afla motivul pentru care, brusc, Colm nu mai vrea să aibă de-a face cu el. Din acest punct, perspectiva se desparte și ne va conduce, alternant, mai aproape de fiecare dintre ei, astfel încât nu mai suntem atât de siguri în legătură cu rezonanța noastră față de valorile acestora. Nu există o delimitare convențională între bine și rău. Le putem înțelege pe toate, tocmai pentru că petrecem la fel de mult timp cu toate personajele principale și suntem prezenți în momentele decizionale.

Oamenii au nevoie să cunoască și să înțeleagă lucrurile care se întâmplă. Sunt ghidați permanent de curiozități care cer imperativ să fie satisfăcute, iar The Banshees of Inisherin frustrează la foc mic așteptările personajelor, implicit ale noastre. Întrebarea de ce? primește un răspuns aparent strigător la cer, care se va dovedi cel puțin de suprafață. Colm folosește cuvântul plictisitor pentru a defini trăsătura care îi provoacă repulsia spontană față de prietenul său de o viață, lucru care nu face altceva decât să îl întărâte pe Pádraic să parcurgă un întreg traseu către un răspuns diferit. Din acest motiv, aparent neserios, din care începe conflictul, se ajunge spectaculos la momente cu adevărat tensionate, care pun în pericol viața personajelor. O secvență semnificativă e cea în care Pádraic își anunță prietenul că îi va da foc casei și speră că acesta se va afla înăuntru, fiind profund afectat de moartea măgarului său, provocată accidental de către Colm.

Ambele personaje sunt amețitor de complexe, însă se pun în scenă printr-o interpretare minimalistă, conținută, profund interiorizată. Acest lucru oferă autenticitate filmului, conturând o discordanță tragi-comică atât între personaje, cât și între aparență și esență. Colm se limitează la o singură expresie facială, care denotă un sincer dezgust față de tot ce îl înconjoară. Păstrează această mimică inclusiv în momentul în care stă dezinteresat în casa care arde. Contrastant, Pádraic arată mereu cât de mult îi pasă prin priviri curioase, empatice, cu ochi mari și triști. Totuși buzele îi rămân aproape inerte, sugerând că își va da seama curând că indiferent ce ar spune, Colm rămâne de neînduplecat.

Prin simplitatea și umorul replicilor, McDonagh transmite o serie de idei fundamentale, care ne aduc resemnat cu picioarele pe pământ, într-o realitate în care nu putem controla nimic, în care totul se mișcă ironic către un final fără sens, în pofida încercărilor noastre patetice de a înțelege ce se întâmplă și de ce. În fond, ne dăm seama că fiecare personaj are propria nevoie și că ceea ce simte e valid în totalitate. Singura problemă e că nu se pot înțelege între ei. Pádraic pretinde să fie văzut și să aibă o persoană de încredere cu care să își împartă mundanitatea. Vrea să se bucure de compania altor oameni, să își satisfacă nevoia flămândă de împărtășire. Complet opus, Colm are nevoie de spațiu, de singurătate. Își dorește parcă în urma unei epifanii să facă lucruri cu sens, care pot rămâne după ce el nu va mai fi. În ultimă instanță, Colm își sacrifică singurul sens pe care l-a găsit: își taie degetele pentru a-l convinge pe Pádraic să îl lase în pace și ajunge să nu mai poată cânta la vioară.

La nivel de concept, am simțit că filmul a fost făcut pentru mine, ca să ajung cumva, într-un oarecare moment, să îl văd. Am folosit pronumele personal în sens valabil colectiv - e un sentiment care sunt sigură că se va cultiva sub o formă sau alta în fiecare spectator. Cât de multă durere trezește în noi neîmpărtășirea? De câte ori n-am fost într-o sală plină a unui cinematograf, dar ne-am simțit ca niște fragmente umane rătăcite? Filmul lui McDonagh este pentru tine - oricine ai fi. Reușește să captureze sentimente a căror voce vrem atât de arzător să o găsim. Realizăm cât de schimbător e omul și cât de puțin acces avem la interioritatea sa. Ființa umană devine, în același timp, dependentă și separată de timp. Se minte pe sine că acele nu ticăie insuportabil în urechea sa la fiecare pas și că se poate redresa în orice clipă. Are iluzia unui liber arbitru indiferent, care îl conduce obsesiv și ironic înspre ceilalți și îl face să se simtă vinovat dacă se gândește la sine. Din propriile deshidratări emoționale, ajunge să nu poată respecta nevoile simple ale celorlalți.

The Banshees of Inisherin subliniază încălcarea limitelor, escaladarea comică, dar, în esență, tragică, provenită din lipsa ascultării, atenției și înțelegerii. Războiul civil din Irlanda rămâne un ecou pe fundalul întâlnirii unor prieteni care se cunoșteau cândva, dar care, acum, sunt complet străini. Lupta pare că se dizolvă - precum apropierea, cândva prezentă, între doi oameni, care acum devine îndepărtare. În fața morții, totul se distruge. Rămânem captivi iluziei amânării și lăsăm orice întrebare în aer. Exact la fel, Pádraic și Colm rămân în fața unei ape, privind în depărtare, purtând o conversație minimalistă, care poate avea tonul unui final, sau unui nou început.