Ceea ce m-a luat totuși complet prin surprindere, într-un mod foarte plăcut, este explozia de culoare și dinamism cu care personajele și scenografia semnată de Irina Moscu - semnificativ mai minimalistă decât cea din Ierbar (regia: Radu Afrim) sau Villa Dolorosa (regia: Theodor-Cristian Popescu), ambele văzute recent în cadrul SPOT 60: 60 de ani de teatru în limba română la Târgu-Mureș, 2022 - au întâmpinat publicul încă de la primele minute ale reprezentației. Decorul bidimensional, inspirat de cel al teatrului din perioada de început de secol XX în care se petrece acțiunea, alăturat luminilor neon moderne (video și lighting design: Cristian Niculescu), coregrafiei (mișcare scenică: Dimény Levente), muzicii cântate live de Dimény Levente, Szotyori József și Trabalka Cecília (ultima fiind și autoarea muzicii) și costumelor multicolore, aproape kitsch din perspectiva zilei de azi, transmite într-un ambalaj încărcat de pozitivitate o realitate acută și dezolantă a trecutului nu foarte îndepărtat ce se revarsă în contemporaneitate: tot mai multe personalități cu merite artistice sau științifice se dovedesc a fi nimic mai mult decât oameni ce știu să exploateze resursele materiale și umane din jurul lor. Însă este acest aspect definitoriu pentru reputația unei persoane?
Nu sunt străine de noi miturile (probabil adevărate) ce afirmă că Thomas Edison și-a construit statutul de inventator "împrumutând" unele idei de la colegii lui de breaslă, că Steve Jobs a ajuns mai cunoscut decât partenerul lui de afaceri, inginerul Steve Wozniak, prin abilitățile lui de comunicare, manipulare a maselor și promovare a produselor, sau că regizorul Woody Allen are o predilecție pentru minore. Cu toate acestea, fiecare dintre ei și-a consolidat locul în istorie ca individ cu realizări excepționale în domeniul său profesional. În ciuda unei busole morale discutabile, acești oameni și-au urmărit interesul și au reușit să creeze ceva semnificativ pentru societate (cu un aport personal mai mic sau mai mare), ceva care, într-adevăr, a schimbat cursul istoriei într-un fel sau altul. Ei trebuie însă priviți ca oameni complecși, cu mult mai multe fațete decât aceea de creator. Poate însă că exemplele acestea din America sunt de prea departe pentru a fi pe deplin înțelese. Ar fi de preferat să ne reorientăm ochiul critic înspre personalități locale, chiar dacă mai puțin renumite. Și exact asta decide Gianina Cărbunariu să facă.
Creionat în urma unui amplu proces de documentare specific dramaturgei (pornit de la un articol scris de Ionuț Sociu aici și continuat cu ajutorul domnilor Boka László, Csaplár-Degovics Krisztián, Ardian Kycyku, Molnár Attila și Dacian Muntean, cu traducere și dramaturgie de scenă semnată de Boros Kinga), Magyarosaurus Dacus analizează în cheie auto-ironică viața unei familii de nobili din Transilvania și cu precădere a membrului ei cel mai pregnant, baronul Franz Nopcsa, paleontolog ce a contribuit la fondarea paleobiologiei și albanologiei, cunoscut pentru descoperirea unor specii noi de dinozauri din Transilvania, printre care și cel ce dă numele piesei (ale cărui fosile le-am descoperit ziua următoare la Muzeul Țării Crișurilor). Nobilul a înglobat, în doar 56 de ani de viață, o sumedenie de personalități / fațete umane, astfel încât un singur actor nu este de ajuns pentru a-i cuprinde fascinantul caracter cameleonic. Întreaga distribuție (formată din Csatlós Lóránt, Dimény Levente, Fodor Réka, Firtos Edit, Gajai Ágnes, Hunyadi István, Kocsis Gyula, Kovács Enikő, Scurtu Dávid, Szabó Eduárd, Szotyori József, Tasnádi-Sáhy Noémi, Tóth Tünde, Tőtős Ádám și Trabalka Cecília) se unește în încercarea de a reda cât mai veridic cu putință fiecare latură a acestuia: Nopcsa Îndrăgostitul, Nopcsa Vânătorul, Nopcsa Prietenul, Nopcsa Ciobanul Român, Nopcsa Albanezul, Nopcsa Poetul, Nopcsa Umanistul ș.a.m.d.
Dincolo de activitatea deosebit de importantă din punct de vedere științific a baronului Franz Nopcsa, moralitatea clanului Nopcsa poate fi contestată încă de pe vremea tatălui acestuia, Elek, intendent al Teatrului Național de Operă din Budapesta, criticat din cauza propunerilor indecente pe care le făcea actrițelor vremii. În acest spectacol, una dintre ele decide să vorbească despre hărțuirea la care este supusă, însă este concediată sub pretextul că a îmbătrânit (aducând aminte de situația ingrată a avertizorilor de integritate din Oameni obișnuiți). Cu această poveste debutează expozeul unei familii influente care s-a stins odată cu moartea protagonistului. Însă Gianina Cărbunariu nu expune doar o istorie meticulos documentată a acesteia. Folosindu-se de caracterul ironico-umoristic pe care l-a imprimat piesei, regizoarea reușește să facă o serie de comentarii socio-politice care ating o multitudine de probleme încă actuale: discreditarea femeilor (sora lui Franz, Ilona, a descoperit unele dintre fosilele pentru care el și-a asumat meritele, în principal primele de la care a pornit cariera sa), perspectiva homosexualității (Franz a avut o relație cu secretarul său Bajazid - și acestuia fiindu-i omisă contribuția la descoperirile paleontologului - ceea ce îl face aproape invizibil în lumea științifică a perioadelor următoare dispariției sale fizice), conflictul interetnic dintre români și maghiari, dreptul de autor, corupția în instituțiile publice, inechitatea socială sau drepturile animalelor (ale dinozaurilor mai exact).
Pe scenă ia naștere un meta-teatru, în care actorii au rol dublu, atât de membri al familiei Nopcsa, cât și de membri ai echipei artistice a spectacolului. Intervenții în care dezbat procesul de creație și distribuire a rolurilor sunt alternate cu monoloage ale personajelor istorice realizate într-o manieră ludică și deloc neclară, care ne poartă eficient printr-un ping-pong temporal al trecutului și prezentului. Latura feministă a textului, tradus în maghiară de Boros Kinga, anihilează inegalitățile de gen și oferă oportunitatea femeilor de a-și arăta adevărata valoare, determinând actrițele să joace roluri bărbătești - unele fiind chiar mai "curajoase" decât actorii în abordarea unor fațete controversate ale lui Franz Nopcsa, cum ar fi cea a Vânătorului cu pușca-mop.
Magyarosaurus Dacus este un spectacol ce reflectă estetic și textual complexitatea și nonconformismul protagonistului pe care îl propune, încercând să redea cât mai veridic și obiectiv, cu sursele care sunt disponibile, realizările și greutățile unei personalități transilvănene obscure pentru publicul larg din zilele noastre. Textul Gianinei Cărbunariu nici nu glorifică, nici nu condamnă comportamentele baronului și ale familiei lui, ci mai degrabă oferă o privire de ansamblu a ce înseamnă să rămâi cu adevărat o figură reprezentativă a unui domeniu sau a unui popor. Este o veritabilă lecție de istorie despre mozaicul uman care a fost Franz Nopcsa, predată într-un mod foarte prietenos cu noua generație (încorporează chiar și un cântec hip-hop - asumat de Szotyori József!), ce îndeamnă la gândire critică, la o mai bună cunoaștere a rădăcinilor noastre și la o realizare crucială: adevărul este relativ. Percepția noastră este capitală.
(foto: Vígh László Miklós)