"Am aflat de Franz / Ferenc Nopcsa acum un an de la jurnalistul și dramaturgul Ionuț Sociu [...] Cred că ce m-a atras în primul moment a fost povestea acestui om care a trăit mai multe vieți într-una singură, vieți extrem de diferite: paleontolog, etnograf, geolog, cercetător care a lansat cîteva teorii de-a dreptul vizionare, diplomat, spion, călător, aventurier, militar. M-a intrigat pasiunea sa pentru teritorii necunoscute, ușurința cu care reușea să se adapteze unor medii foarte diferite, lejeritatea cu care trecea de la o identitate la alta sau era "locuit" de mai multe identități în același timp [...] Recunosc că mi-a atras atenția și faptul că e născut cu fix 100 de ani înaintea mea, că a traversat cîteva momente în care lumea s-a schimbat radical. La fel cum se întîmplă și acum" (Gianina Cărbunariu, în Întîlniri incredibile care depășesc bariere, publicat pe site-ul Teatrului Szigligeti din Oradea).
***
3 februarie 2023. Seara de vineri aduce în Oradea prima ninsoare adevărată din această iarnă. Splendida clădire a Teatrului de Stat, gazda Teatrului Regina Maria (de limbă română) și a Teatrului Szigligeti (de limbă maghiară), se distinge cu greu dinspre Podul Sfântul Ladislau printre fulgii mari și deși ce acoperă în câteva minute totul. Clădirea neo-clasică a Teatrului (desenată de faimoșii arhitecți vienezi Ferdinand Fellner și Hermann Helmer și inaugurată în octombrie 1900), alura neo-gotică, cu multiple elemente secession, a Palatului Sztarill / Grand Hotel Astoria (1906), stilul eclectic, cu influențe neo-clasice și neo-rococo, al Hotelului Pannonia / Transilvania (1904), felinarele și pavajul retro din Piața Ferdinand, băncile pustii, zgomotele răzlețe prevestesc, parcă, sosirea trăsurilor. În ce secol suntem?
Magyarosaurus Dacus e nume dinozaurului ierbivor descoperit de baronul Nopcsa în zona Hunedoarei, la începutul secolului trecut. Magyarosaurus Dacus e numele spectacolului scris & regizat, la (încă) începutul secolului curent, de Gianina Cărbunariu la Teatrul Szigligeti din Oradea, cu trupa omonimă (ce completează, alături de Ansamblul Nagyvárad și trupa Liliput, tripleta de trupe a Teatrului de limbă maghiară). Născuți la un secol distanță, Nopcsa și Cărbunariu au adus față în față, într-o noapte ninsă blând & frumos de februarie, două debuturi de veac. Aparent, două bucăți de istorie depărtate ce n-ar trebui, dacă ne luăm după ritmul trepidant al schimbărilor care însoțesc viețile la tot pasul, să semene prea tare. Doar că aparențele fac ce știu ele mai bine: înșală.
***
Pe scenă, aproape toți cei 15 actori / performeri sunt, pe rând / simultan (uneori), Francz Nopcsa. Ilustrare a multiplelor talente, ocupații, pasiuni ale baronului. Dar și a multiplelor fațete ale personalității / personalităților sale. Unele, bine documentate. Altele, la nivel de zvon / bârfă / insinuare. Spectacolul Gianinei apasă până la fund pedala multiplelor cioburi care formează iluzoriul portret al eroului său. Erou ce ajunge să simbolizeze o lume și o epocă, ale căror trăsături sunt al naibii de apropiate de cele pe care le-am putea discerne de ne-am privi, pe noi și timpurile noastre, în cioburile care formează propria noastră oglindă. Ceva îmi spune că Gianina însăși s-a recunoscut în bucăți de Nopcsa.
Este, de pildă, imposibil să nu vedem Ucraina de azi în Albania căutându-și independența față de Imperiul Otoman acum 100 și ceva de ani. După cum e inevitabil să nu tresărim în fața similitudinilor dintre dejecțiile extremiste (de exemplu, antisemite) care se vehiculau în presa acelei epoci și cele care se vântură azi prin online și offline (uneori, sub forma unor fițuici răspândite, inclusiv prin clădirile noastre de (teoretic) cultură). Certele (dar insuficientele) progrese care s-au făcut de atunci încoace în ceea ce privește statutul femeii în societate și percepția publică privind relațiile homosexuale sunt destul de brutal contra-balansate de conștientizarea faptului că raporturile de putere & abuz între, de-un paregzamplu, regizor / director / patron de teatru și actrițe au rămas fix unde erau. În notă (doar aparent) comică, lucrurile s-au degradat când vine vorba de statutul dinozaurilor: într-o scenă de un umor delicios, exemplare din speciile ale căror fosile au fost descoperite pe teritoriul transilvănean de Nopcsa se plâng de relativizarea / ambiguizarea imaginii lor publice, acuzând certe probleme de identitate pe bază de arbitrară schimbare de nume (după toanele regimurilor statele și politice care s-au tot succedat la conducerea regiunii). Cât îi privește pe oameni, nimic nou sub soare: și-atunci, și-acum se iau la trântă pe tema "cine o fo' primul în?".
Dincolo, însă, de antologarea și comentarea temelor social-politice (din care doar o mică parte sunt enunțate mai sus), Magyarosaurus Dacus conține un puternic nucleu personal, axat pe cel care a fost, a părut că a fost, pare că a fost și o să pară că a fost Ferenc Nopcsa. Pe de o parte, un om spectaculos, cu numeroase lumini, umbre și zone misterioase. De cealaltă parte, multiple reflexii, contururi, identități: un iubit, un fiu, un frate, un aristocrat, un om de știință, un spion, un cetățean cu afiliere incertă (delicioase scenele în care Nopcsa e revendicat de actrițe si actori întruchipând Imperiul Austro-Ungar, Ungaria, România, Albania).
Până la urmă, ce / cine a fost Nopcsa? Un descoperitor, un inventator, un efervescent luptător pentru libertate și progres? Un om ce-și însușește fără mari mustrări de conștiință descoperirile și contribuțiile apropiaților fără drept de voce publică / credibilitate în epocă (sora, iubitul albanez), un nobil perpetuând privilegiile și abuzurile clasei din care făcea parte, un oportunist știind să se înroleze în armata / curentul favorabil? Câte puțin din toate?
Joaca identitară a eroului e dublată, în spectacolul Gianinei Cărbunariu, de joaca actorilor cu rolurile, genurile, naționalitățile, limbile. Un exemplu: într-o delicios demers de ambiguizare, relația bărbat - bărbat (din adevărul istoric) devine o relație actriță - actriță (în adevărul scenic). Un altul: neobositul carusel de replici în maghiară - română - engleză - germană (nu uitați nuanța latină a titlului!).
Varietatea mijloacelor de expresie ale actorilor (voce replică & voce muzică (traducere, dramaturgie de scenă și mână dreaptă a regizoarei: Boros Kinga; muzică: Trabalka Cecília), mișcare (coregrafiată de Dimény Levente), rap (Szotyori József), rock & blues (Dimény Levente - chitară, Trabalka Cecília - clape / sintetizator / laptop, Szotyori József - baterie), saxofon etc.) e complementată de costumele - colaj (de culori, text, texturi, forme, aluzii, iluzii), de decorurile 2D în stilul teatrului din epoca lui Nopcsa (scenografia: Irina Moscu), de mixul lumini ale venerabilei săli & reflectoare ale prezentului, de fundalul pixelat de proiecțiile - colaj (video & light design: Cristian Niculescu).
(Aproape) două ore de spectacol n-ajung pentru a prinde nuanța meșteșugului & talentului fiecăreia și fiecăruia dintre cei enumerați mai sus, bașca a restului actorilor de pe scenă: Csatlós Lóránt, Fodor Réka, Firtos Edit, Gajai Ágnes, Hunyadi István, Kocsis Gyula, Kovács Enikő, Scurtu Dávid, Szabó Eduárd, Tasnádi-Sáhy Noémi, Tóth Tünde și Tőtős Ádám. Dar (aproape) două de ore de spectacol sunt suficiente pentru a depune mărturie despre forța ansamblului orădean și a echipei artistice & tehnice a Magyarosaurus Dacus.
***
În chip bizar, ceasurile de după premieră, din adâncul nopții, au adus o creștere de temperatură ce a transformat ninsoarea în ploaie și zăpada în bălți. Nu doar dinozaurii au probleme identitare în vremurile noastre, ci și anotimpurile și fazele zilei & nopții. E greu de spus în "cine o fo' primul în goana post? Modernitatea? Dramaturgia? Meteorologia? Omul?".
În ce privește comparația epocilor, ne-am lămurit, cât de cât. Dar oamenii? Cât și, mai ales, ce mai recunoaștem în noi din arhetipul Francz Nopcsa? OK, păcatele sunt întotdeauna cel mai ușor de citit (mai ales, când sunt atât de deștept puse în scenă ca în Magyarosaurus Dacus) și cel mai rapid de ascuns. Dar luminile? Mai avem ceva din entuziasmul, elanul, marile speranțe ale acelor oameni, ale acelor timpuri (mai corect spus, din imaginea, adesea prea idilică, pe care o proiectăm asupra acelei Belle-epoci)? Peste 100 de ani, (ce) se mai juca despre noi, dragă Gianina?
(foto: Vígh László Miklós)