Ediţia a XVII-a a Mostrei veneţiene de cinema (31 august - 10 septembrie 2005) n-a dus lipsă de filme high-tech, cu efecte vizuale abundente şi un grad ridicat de digitalizare. N-aş putea spune că a fost o constantă - festivalul veneţian nu are un astfel de profil -, dar unele din cele mai curtate filme de la ediţia din acest an au fost puternic prelucrate pe calculator. Chiar deschiderea s-a făcut cu un astfel de film. În ciuda declaraţiilor regizorului Tsui Hark, cum că, spre deosebire de alte filme (Hero sau House of Flying Daggers, de Zhang Yimou), a preferat scenele de luptă autentice în defavoarea efectelor speciale, în Seven Swords nu lipsesc efectele computerizate. Scenele de luptă - coregrafiate în bună tradiţie chineză - sunt de cele mai multe ori cosmetizate pe calculator pentru obţinerea de efecte spectaculoase. Problema cu Seven Swords nu-i deloc asta, ci faptul că a fost perceput ca unul din cele mai slabe filme ale regizorului: o intrigă destul de complicată şi o lungime excesivă (2h33), fără să propună ceva deosebit în schimb. Un film istoric, de arte marţiale, care se pierde într-o grămadă de altele asemenea.
Şi filmul de închidere - tot unul asiatic, evident, de vreme ce directorul festivalului e Marco Müller, admirator fervent al cinematografului asiatic - a avut din plin efecte speciale. Perhaps Love e un musical [prea] romantic, dincolo de graniţa lacrimogenului, foarte bine lucrat, mai ales la nivel vizual. E somptuos pe alocuri şi are imagini de o frumuseţe care-ţi taie respiraţia şi care-ţi rămân întipărite pe retină. Regizorul filmului e Peter Ho-sun Chan, cel care semnase episodul thai din Three, film prezentat anul acesta la festivalul de la Cluj.
Cel mai digitalizat film de la Veneţia a fost poate (cum altfel?) Corpse Bride, de Tim Burton şi Mike Johnson. Filmul spune povestea [gotică] a unei moarte care se îndrăgosteşte de un viu şi vrea să se mărite cu el. E un film de animaţie, realizat cu fotocamere digitale şi grafică computerizată, cu păpuşi din plastilină. Are un umor negru nebun, e superb din punct de vedere vizual şi impecabil din punct de vedere scenaristic. Unul din vârfurile lui Tim Burton, în aceeaşi cheie şi la aceeaşi înălţime cu Sleepy Hollow.
Un alt admirator al tehnologiei de vârf e Terry Gilliam, iar Brothers Grimm nu face excepţie de la regulă. Realul se îmbină cu basmul în filmul lui Gilliam, ca mai în toate filmele lui, de altfel - întâmplări din viaţa fraţilor Grimm se împletesc cu o poveste despre o prinţesă ţinută captivă şi care trebuie eliberată. Efectele speciale se abat mai ales pe capul (la figurat, dar şi la propriu) Monicăi Bellucci, închisă în turn. The Brothers Grimm e o poveste şi pentru copii, şi pentru adulţi, cu efecte speciale atât cât e nevoie pentru a transpune un basm în imagini.
Allegro e al doilea lung metraj al danezului Christopher Boe, cel care semnase Reconstruction. Între oniric şi real, mai mult în oniric decât în real, Allegro abundă în imagini extraordinar de frumoase, poetice, obţinute desigur pe computer. Boe e unul din acei trişori care nu se sfiesc să apeleze la tehnologia de ultimă oră pentru a obţine poezie pură. Tot artificialul asumat al filmului are ca scop crearea unei atmosfere aparte, de lume desprinsă de realitate, atemporală şi aspaţială. Din păcate, filmul a fost primit nemeritat de rece, iar reproşurile care i se aduc, de referinţe prea accentuate la Călăuza lui Tarkovski, sunt exagerate.
În sfârşit, deliciul (sau unul din deliciile) festivalului a fost The Big Spook War, al prolificului Miike Takashi. Regizorul japonez scoate filmele pe bandă, 3-4 pe an. E imposibil ca, la o asemenea cantitate, să nu dai rebuturi. Yôkai dainsensô (numele japonez al filmului) e însă un vârf al lui Miike, bazat pe legende cu spiriduşi din mitologia japoneză. Figurinele fac deliciul peliculei, iar efectele vizuale te acaparează într-o lume de vis. Alunecând câteodată spre coşmar, e-adevărat, dar totuşi vis!
(Deplasarea la Festivalul Internaţional de Film de la Veneţia s-a făcut cu sprijinul AVIS ROMANIA.)