Probabil că aflat sub această impresie, scurtmetrajele aflate în competiție mi-au apărut unite în această frică de ceea ce se credea că este depășit, dar care poate reveni cu putere distructivă. Frica poate însemna și fugă de trecut, ca în Aurică, viață de câine, sau, dimpotrivă, teamă de viitor și atașament față de amintiri, ca în Dad's Sneakers. Pericolele pot să fie catastrofe apocaliptice, ca în Iota, sau doar prietenii care nu s-au încheiat cum trebuie, precum în Parking Lot sau My Girl Friend. Ele pot să se ascundă în propria minte, ca în On / Off sau departe, în adâncurile pământului, ca în Canary.
Așadar, pericole care se declină la toate întrebările investigative, celebrele Five Ws (Cine? Ce? Unde? Când? De ce?) pentru ca răspunsul să fie întotdeauna înfricoșător.
Aurică, viață de câine (r. Mihai Gavril Dragolea, România)
Un fugar fuge pentru propria libertate. Pe urmele sale, câinii și potera. Trece înot un pârâu. Urmăritorii se aud din ce în ce mai vag. În față, un lan pustiu de porumb. Își face un adăpost, iar vara pare să țină cu el. Lumina caldă a sfârșitului de vară promite un viitor liniștit și liber. Trebuie însă să mănânce. Ograda din apropiere este păzită de un câine. În mod normal, i-ar fi fost frică de cerber, însă îl mângâie pentru a și-l apropia, iar câinele îi răspunde cu tăcere. Este un câine bătut, ținut în lanț. Un paznic ce nu își iubește stăpânul.
Dorința de a scăpa de lanțuri, de a-și regăsi libertatea, creează o legătură puternică și mută între om și animal. Iar această comuniune este cu atât mai grăitoare cu cât nu are nevoie de mai multe exemplificări, cu cât este mai subînțeleasă. Prietenia ad-hoc dintre un evadat din închisoare și un câine amărât de țară se dezvoltă natural în vâltoarea evenimentelor în care libertatea, dar și atașamentul emoțional, promit un nou început. Doar că acest început, oricât ar fi de atrăgător, va fi însoțit de obsesia fugarului, de căutătura permanentă peste umăr și de spectrul recăderi în lanțuri.
Canarul minerului / Canary (r. Chrysoula Korovesi și Marios Gampierakis, Grecia)
Animația în tonuri negre, dense, de creion, redă întunecimea minei. Nu este nevoie de pete de murdărie, de scurgeri de apă și nici măcar de scrâșnetul uneltelor. Povestea se desfășoară stilizat, în favoarea regăsirii unei pete de emoție în atmosfera amenințătoare a minei și a pericolelor nevăzute ale acesteia.
Povestea nu are nevoie de cuvinte pentru a exprima pericolele minei. Acestea sunt mai degrabă presupuse în întunecimea creionului, ca și de apariția destul de stilizată, mai degrabă sub forma unor totemuri preistorice, a minerilor. Se dispensează și de cântecul canarului, tocmai pentru că nu găsește nimic estetic și optimist în fundătura completă pe care o reprezintă mina și truda săpatului și exploatării minereurilor.
Adidașii lui tata / Dad's Sneakers (r. Olha Zhurba, Ucraina)
O dramă intimistă despre pregătirea pentru întâlnirea spre adopție a unui băiat ucrainian de către o mamă adoptivă din America. Războiul nu își face cunoscută explicit prezența, deși, din disperarea de a asigura adopția băiatului, putem bănui că se ascunde undeva, hidos, prin alte colțuri ale țării. Scurtmetrajul se concentrează pe tensiunile și neplăcerile vieții de orfelinat, dar și pe relațiile inter-umane pe care copilul le va lăsa în urmă. Nu le abordează în cheie melodramatică, cu muzică care să înduioșeze inimile, deși o asemenea tratare s-ar fi pretat cu figura mamei adoptive.
O pereche de adidași și un număr de telefon sunt singurele legături pe care le mai are cu trecutul, fiecare dintre acestea sortite să fie abandonate pentru că, de fapt, ele însele, aceste amintiri, l-au abandonat. Frumos este faptul că, deși băiatul a învățat vreo două fraze în engleză, emoțiile trec dincolo de bariera lingvistică și maternitatea are un cuvânt mult mai greu de spus decât ar putea exprima ucraineana sau engleza standard.
Iota Period Omega (r. Alexis Alexiou, Grecia)
Un sci-fi fără efecte speciale, dar cu multe jocuri de lumini. Filmul este încadrat ca un telefon mobil inteligent care prezintă imagini familiare ale lumii noastre industriale (linii de înaltă tensiune, stopuri ale mașinilor pe autostrăzi), însă manipulate prin filmări granulate și redate cu încetinitorul ca și cum ar veni din timpuri uitate. Acestea sunt bine re-asamblate într-o narațiune în care frica irațională ce alimentează protestele de astăzi devine pericolul real de mâine.
Prin utilizarea deșteaptă a unei narațiuni post-apocaliptice în voice-over suprapusă peste imagini care descompun și reasamblează peisaje obișnuite, scurtmetrajul grecesc aduce aminte de foto-romanul La Jetée (Chris Marker, 1962).
Liturghia obstacolelor anti-tanc /
Un documentar preocupat, așa cum indică și titlul, de apărarea ucrainenilor în fața agresiunii rusești, scurtmetrajul pornește de la obstacolele anti-tanc, acei păianjeni din șine de tren sudate în x, pentru a trece apoi la puterea spirituală și psihologică care stă, de fapt, la baza defensivei ucrainene și care este formată din hotărârea oamenilor și speranțele acestora. Așa că intrăm într-un atelier în care se sudează acestea, însă este nu este neapărat o fabrică de război, ci un loc în care se plămădesc statui, inclusiv monumente funerare. Toate obiectele sunt dure, privirile bărbaților care robotesc în ele sunt hotărâte pentru că știu că se află de partea binelui și afișează relaxarea aceluia care știe că va câștiga.
Coloana sonoră este preluată direct dintr-o liturghie ortodoxă, în care rugăciunile de speranță și imnurile de slavă ale învierii comentează explicit înțelesul dorit de regizor. În cadrele finale, vedem un Isus care își cară crucea, alb, imaculat. Imaginea, universală, ce-i drept, aduce însă aminte de o altă figură cristică, cea exprimată în episodul Patimile din Andrei Rubliov (Tarkovski, 1966), în care spiritul rus este portretizat ca un Isus ce suferă în cadrul invaziilor mongole.
Așadar, scurtmetrajul ucrainean prezintă un imaginar religios care este îmbinată și angajată în dorința unui popor pentru libertate, în care lipsa verbalului este mai mult decât compensată prin utilizarea eficientă a oamenilor și obiectelor.
Parcarea / Parking Lot (r. Jorė Janavičiūtė, Lituania)
Două tinere, care nu s-au mai văzut de mult timp, se întâlnesc întâmplător în parcarea unui mall. Fâstâceala dintre ele pare că nu au avut prea multe de împărțit, că legătura lor a fost mai degrabă conjuncturală. Aproape că răsuflăm ușurați când se despart politicos, alături de una dintre ele. Doar că cealaltă izbucnește și nu lasă trecutul să fie trecut. Iar șuvoiul de amintiri este dezăgăzuit în momentul în care una dintre ele are, deodată, nevoie de ajutor.
Jocul actoricesc bine regizat al celor două, alături de tensiunea bine încadrată - inclusiv la nivelul imaginii, amândouă fiind așezate în diagonală pe ecran, despărțite de corpul metalic și masiv al unei mașini - trimite la încărcătura emoțională pe care prietenii o au în comun și, mai ales, la responsabilitatea pentru tratarea și eventual, neutralizarea acesteia.
Chiar dacă minimalist, stăpânirea limbajului cinematografic este grațioasă. De exemplu, prim-planul asupra uneia dintre ele o lasă pe cea de-a doua să vorbească blurat, ca o pacoste de care nu putem scăpa, tonurile reci și întunecoase ale parcării reprezintă o ciudată și inconfortabilă zonă gri, în care publicul și privatul sunt gestionate liber.
Prietena / My Girl Friend (r. Sahbety Kawthar Younis, Egipt)
Un băiat se deghizează în fată pentru a putea petrece timp alături de prietena sa în casa părinților acesteia. Seara nu decurge chiar conform așteptărilor, tensiunile dintre cei doi fiind alimentate de frica de a fi descoperiți. În același timp, apar întrebări și despre ceea ce înseamnă să fii bărbat, căci deghizarea pare să placă mai mult decât trebuie. Iar deschiderea părinților, în speță a tatălui, pare să fie mult prea prietenoasă pentru gustul său. Chiar dacă deghizarea sugerează situații comice de genul celor surprinse în clasicul Some Like It Hot (Billy Wilder, 1959), filmul apare mai degrabă ca o presiune a tinerilor ce nu au curajul și nici posibilitatea fizică să-și afirme nevoile. Chiar dacă așteptările nu sunt neapărat înșelate, ramificațiile care amenință, dar nu se petrec, imprimă un suspense suficient.
Pornit/Oprit / On/Off (r. Jurg Slabbert, Africa de Sud)
Scurtmetrajul explorează abisul pierderii memoriei. Trăsătură fundamentală umană, adesea minimizată de teorii ale educației marcate de hedonism, memoria este înțeleasă de acest film ca o conștientizare a identității proprii. Există elemente comune cu Memento (Cristopher Nolan, 2000), atât din punct de vedere a subiectului (pierderea memoriei și suplinirea acesteia prin bilețele), cât și a suspense-ului creat și a empatiei față de cei care se află în această situație.
Un tânăr este chemat în ajutor de către o vecină în vârstă (într-un rol foarte reușit), pentru ca să realizeze că bunăvoința sa și disperarea bătrânei sunt de o cu totul altă natură decât a crezut inițial, iar descoperirile ulterioare sunt răsturnate la fiecare minut. Peștișorul auriu, cu a sa memorie de cinci minute, este un motiv al scurtmetrajului sud-african care deschide și închide acest film dens și minimalist.
Poveste de dragoste teatrală / Theatrical Romance (r. Teodora-Kosara Popova, Bulgaria)
Filmul prezintă o poveste încărcată de farmec din cauza multiplelor, nesfârșitelor confuzii, greșeli și piste false pe care dragostea se poate rătăci. Jocurile și căutările se desfășoară într-un teatru, înțeles nu ca loc privilegiat al artei performative, ci posibilă intersectare a dorințelor amoroase.
Teatralitatea este pregnantă și în art design, scenografia fiind compusă din decoruri teatrale sau holuri, luminate permanent într-un roz atrăgător ca un cadou de Sf. Valentin. Personajele sunt mai degrabă modele, întreaga expresie verbală fiind săvârșită de o naratoare cu voce dulce și tânără, care se potrivește excelent atât cu povestea în sine, cât și cu acea lumină roz ce inundă întregul scurtmetraj.
Spre Vancouver / To Vancouver (r. Artemis Anastasiadou, Grecia)
O dramă a adolescenței, umbrită de frici irațională și atașamente puternice. O puberă se atașează prea mult de fratele ei cu câțiva ani mai mare, astfel încât se lipește de el la propriu chiar și atunci când acesta se pregătește să devină bărbat. Cu toate acestea, legătura dintre ei nu este resentimentară, dragostea frățească fiind îndeajuns de puternică pentru a trece peste asemenea copilării, peste astfel de cramponări puțin nesănătoase, dar totuși atât de dulci. Însă, forțe necunoscute stau să acționeze din umbră; descântece vechi care aparent sunt neutralizate în cântece de copii, se activează puternic și misterios.