Cum nimic adevărat nu se spune în atât de multe cuvinte, fac și eu o parafrază la Hemingway când descrie râul într-o povestire[i], și reiau: sunt în tren. Mă întorc de la Piatra-Neamț. Am văzut Frontal. Am multe ore în față și, mulțumită jocului de posturi al vecinilor mei călători, și o fereastră. Prin banda ei de cadre, care se desfășoară într-o tărăgănare de 50 km/h, mi se bate un crud și splendid apropo. Revăd, în grafica realității, semne vii din ceea ce teatrul Gianinei Cărbunariu a figurat, noaptea trecută, într-o dramaturgie tulburător de precisă și în genealogia lui Artaud: ratarea. (Nu neapărat sărăcia.)
Pe ochiul de fereastră care-și pierde mereu scharf-ul observ PET-uri, pungi de rafie, pantofi desperecheați, polistiren expandat, un leș de pisică, o minge pierdută, conducte în stufăriș uscat, berze pe felinare, bănci joase din lemn, câini nemâncați în lanț, stâlpi electrici ieșiți din uz, case la roșu, sacoșe de rafie, garaje în rână, șine dezafectate, fabrici uitate, halte goale, fum din uzine, garduri nefolositoare, buticuri sinistre, râuri secate, nesfârșite nimicuri și contururile lor înăsprite de mâini pe care le ghicești neajutate. Mi se desenează, astfel, într-o altă pastă, fondul nespus din Frontal, cu teribilele lui adevăruri de întâmplare autohtonă, dar semnificație general-umană: că unor copii din provincie li s-a decis, pe colțul mesei de cancelarie, repetenția atât de necesară școlii pentru a bifa numărul de înscriși într-un nou an sprijinit de fonduri europene, că femeii rrome și sugarului ei li s-au rupt pe spate un capăt de mop, că un cerșetor român ajuns în Suedia a fost bătut până la moarte de câțiva adolescenți care jucau fotbal, încinși după meci în hormonii lor cam neo-naziști. Sunt doar câteva decupaje dintr-o operă memorabilă, una care dă inimă și suflu carmangeriei de goluri identitare în care atârnă asistații social, o categorie-știre ce și-a primit și demonizarea, și traseul de activitate pe bucla discuțiilor cinic-lemnoase despre bani, stat și muncă.
Violente în sine, scenelor-capitol li se găsește justa tehnică și inspirata măsură - pentru a funcționa artistic, dar mai cu seamă pentru a nu ieși din linia vieții, despre a cărei forță conducătoare (liber arbitru, hazard, divinitate, materie, as you wish) am presupune că nu cunoaște legile dramaturgiei, numai ca să remarcăm, ironizați, că le urmează fără excepție... Practic, Gianina Cărbunariu izbutește și aici forma ei predilectă (și greu de prins într-un tip), în care te confrunți nu atât cu senzația că teatrul oglindește viața, dar că viața (un sistem oarecare, o anume societate, un timp dat etc.) își caută propriile lovituri de teatru, de cele mai multe ori îndreptate de noi împotriva noastră.
Formal, scena repetenției ni se va oferi într-un diptic video-live action, ca pentru a ne lăsa să vedem... tot-dintr-odată, în unghiuri și planuri imposibil de cuprins simultan (în viața trăită de fiecare dintre noi, respectiv într-un spectacol convențional), dar care în mod obiectiv (în viață, la modul absolut, sau într-un spectacol ca Frontal, care augmentează posibilitățile subiective de percepție) se petrec concomitent. Scena agresării mamei, magistral redusă la niște secvențe de mișcare ca în teatrul japonez, se va compune din indicațiile actorilor de pe margine și cu recuzită adusă în timp real din culise; la finalul ei, actorii ne vor înstrăina de convenție, tocmai ca să sporească groaznica încărcătură emoțională a realității pe care o tensionează: ni se va spune că în față nu avem nicio femeie rromă (ci o actriță), niciun copil (doar o păpușă de cârpă), niciun șofer de autobuz (numai un actor). Printr-o distanțare similară, dar în altă adresare estetică, scena crimei pe locul de joacă va fi, într-o mare măsură, un meci povestit și jucat pasă cu pasă - și, încă o dată, nu doar pentru că locul crimei a coincis cu terenul improvizat dintr-un parc, ci fiindcă, accidental sau nu, între febra care poate cuprinde două echipe rivale într-un meci amical și febra care poate transforma un clenci fizic într-o crimă există o similaritate calitativă, ca două nuanțe aflate pe același spectru de culoare, evident la temperaturi diferite. Bref, autoarea știe să vadă și să chestioneze intrinseca dimensiune dramatică a cotidianului, iar actorii știu să joace în înțelegerea opticii ei, drept care Frontal păstrează de la cap la coadă firul roșu și punk al tensiunii dintre ficțiune și stare de fapt.
Cazurile reale care documentează spectacolul și dau teritoriu dramatic scenelor în varii chei (brechtiene, realiste, performative, teatrale, discursive, de forță) par împreună-membre ale unui corp bolnav - mai exact, un corp care a ratat: nevoile cetățenilor, visele oamenilor, demnitatea săracilor, întâlnirea cu celălalt. Dar Frontal nu încearcă, spre marea lui reușită, nimic polițienesc; organismul maladiv (fie el România post-comunistă sau societatea globală recentă) pe care echipa artistică îl cercetează cu atâta înfiorătoare atenție (nu se uită nicio nuanță - nici că angajatorul impune azi angajatului o relație aproape erotică cu munca, nici că lipsa banilor echivalează cu pierderea identității, nici că de vină sunt mereu cei morți sau cei invizibili) se coboară în sală cu efecte de milă și groază dintre cele care te trimit într-un underground berlinez sau într-un teatru experimental de pe West End.
Frontal nu te scoate la tablă și nu dă lecții despre teme evidente. Nu ni se spune stop poverty, ci ni se indică, cu mult talent subversiv, același fenomenal stop the tempo: există, undeva în noțiunea de stat, în mentalități, în ideologii, în cancelarie, în primării, într-o cursă de rată, într-o firmă cu posibilități de creștere și salariu atractiv, în țări dezvoltate, în ulițele întărâtate ale rețelelor sociale, în case obscen de bogate, în noi înșine, un sâmbure cianotic care dereglează ceea ce ar putea fi nu o lume perfectă, dar o lume perfectibilă. O stare de neputință, o stare de auto-sabotaj, un gen de atroce compromis pe care actorii-cetățeni-personaje îl înscriu în fiecare vorbă și faptă deraiază, în ultimul tablou, într-un monolog heavy-metal (extraordinar susținut de Emanuel Becheru), strigat și cântat și zbătut precum o revoltă în colivie. Și totuși, regizoarea îi permite actorului să plonjeze de pe scenă în coridorul dintre cele două bucăți de rânduri și să alerge țipând până în stradă textul în care termenul "asistații" se repetă obsesiv. Gestul ascunde un semn: unii mai izbutesc să se strecoare printre gratii și să evite propria execuție.
Nu mai sunt în tren. Nici nu am fost. Adică nu în timpul scrierii textului, și nici în timpul în care va fi sau nu citit. Voi mai privi însă drept în față pe lângă calea ferată și voi reveni cândva la Frontal. Sunt curios ce ritmuri nebune mai ascultă vecinii mei călători, ce animale cu chip uman mai împletesc...
[i] "Râul era acolo." - în Marele râu cu două inimi.