Actualitatea teatrală a produs, în ultimii ani, multe nume noi pe afiş. Când e să devină vechi, se pierd în amalgamul lui "aşa şi aşa". Tinerii nu iau locul bătrânilor, nu-i dislocă pe adulţi, adoptă reţeta care conservă inerţia, chiar când e îmbrăcată în hainele noi ale tehnicii.
Zgârcită în declaraţii, regizoarea Ana Mărgineanu şi-a exprimat apartenenţa la grupul DramAcum ( unitate de şoc a tinerei regii cu un plan de a impune o nouă dramaturgie, un nou fel de a folosi spaţiul de joc, un nou fel de interpretare, aleatorie fiind doar prezenţa noilor spectatori) muncind: a montat tot timpul, reuşind probabil să depăşească situaţiile de conflict şi prin aparenţa ei de femeie fragilă care nu trebuie atinsă nici cu o floare. Este o supoziţie.
Printre cadavre
Spectacolul de la Odeon cu piesa lui Ştefan Caraman, Morţii şi vii (al cărei text a fost publicat de Editura LiterNet) a şocat prin opţiunea asupra textului: acţiunea piesei se desfăşura noaptea, într-o morgă (transcriind în replici şi situaţii dramatice unul dintre cele mai sordide fapte diverse relatate de presă), acolo unde se bea şi se mănâncă lângă cadavre; nimeni nu vorbeşte despre suflet, ci despre organele trupurilor în descompunere, subiect de bancuri obscene, dar atracţia răului intră în concurenţă cu visul inerent structurilor umane cele mai primitive.
Succesul a venit după spectacolul 89, 89, fierbinte după '89, unde era vizibil şi efortul de transforma materialul clientului (textul) în substanţa vie necesară descătuşării energiei spectacolului: cele cinci fragmente citate din lucrările unor autori diferiţi alcătuiau un întreg total supus nevoii de a reprezenta ghemul de sentimente şi resentimente alcătuind peisajul accidentat al tranziţiei dinspre rău spre necunoscut. Prin acest spectacol s-a lansat în prim-planul speranţelor, acolo unde se aşteaptă de la tânărul artist intrarea în marea competiţie, ieşirea din coconul (nu lipsit de tensiuni şi de conflicte) al grupului patronat cu generoasă inventivitatea de Nicu Mandea, regizor, profesor, persoană cu concepţii clare şi cu intervenţii publice lipsite de agresivitate.
În echilibru, pe acoperiş
Ulterior, Ana Mărgineanu a optat pentru Sunshine Play (Teatrul Luni de la Green Hours), piesă de Peca Ştefan despre trei personaje simpatice, unite şi despărţite, ele se mint, îşi spun adevărul, îşi încearcă biografii imaginare. Acţiunea se petrece la marginea unui acoperiş, ar trebui să credem că orice mişcare greşită, o minciună gogonată, o neglijare a sensibilităţii partenerului ar determina căderea în hău. Înţelegem ameninţarea, dar nu ne sperie, pentru că nici regizoarea, nici interpreţii nu iau această alternativă în serios. Actorii joacă bine, ritmul e strâns, trecerile de la o stare la alta sunt executate cu profesionalism. Pare că regizoarea nu face nimic spectaculos, dar succesul (spectacolul a fost premiat la un festival internaţional) se datorează modestiei eficiente.
Prea mult pentru prea puţin
Spectacolul Vitamine (Teatrul Foarte Mic) nu e deloc modest în materie de mijloace: acolo unde teatrul pare neputincios, se apelează la film, acolo unde textul şi subtextul nu-i satisfac pe interpreţi, se trece la parodie, la efecte de distanţare, la obiecte ciudate. Spectacolul ar fi trebuit să însemne o revenire la sursele revoltei iniţiale: textul unei autoare tinere, Vera Ion, o echipă de interpreţi cu care regizoarea a mai lucrat; era de presupus că am fi fost confruntaţi cu manifestul unui grup de artişti cu un profil definit aruncându-ne în faţă adevărurile ocolite de vieţile filistine ale spectatorilor. Pe scenă se desfăşoară viaţa unei familii unde-şi găsesc locul şi revoltaţii şi conformiştii, şi marginalii şi vedetele cotidianului. Se întâlnesc, se despart, trăiesc ca în telenovele şi regizoarea nu evită să producă o nostimă parodie a procedeelor, dar din glumiţă, în secvenţă filmată, se pierde nu doar şirul şi sensul (pretenţii ale unui cronicar depăşit de inovaţia noilor generaţii) ci şi fragilul elan de simpatie solicitat şi obţinut de unele personaje.
Ana Mărgineanu e prea tânără pentru a fi supusă analizei unui parcurs din care să tragem concluzii. Dar niciodată nu prea devreme să-i atragi atenţia unui om talentat că are anumite responsabilităţi faţă de propriul său dar. Ieşită din sfera acţiunii colective DramAcum (cu tot ceea ce înseamnă sublim şi lipsă de confort intelectual într-un grup de artişti), Ana Mărgineanu se impune prin 89..., pentru a recădea cu spectacolele ei ulterioare în grămada unde ai de numărat "aspectele". Aşa cum i s-a întâmplat şi lui Theo Herghelegiu, şi lui Radu Apostol, şi lui Sorin Militaru şi altora. După debutul semnificativ urmează o grămadă ca la rugby, toţi se înghesuie, dar nimeni nu găseşte balonul oval. Pentru a însemna o reală înnoire a teatrului românesc ar trebui ca vocea tinerei generaţii să înveţe să ţină notele înalte şi după primul succes.