Sharon Stone a rămas la fel de frumoasă ca acum 14 ani, cînd apărea Basic Instinct, film care a făcut din ea un star (spunea că la proiecţia de la Cannes a păşit pe covorul roşu, spre proiecţie, ca o actriţă, şi a ieşit din sală ca o vedetă.). Producătorii - Mario Kassar şi Andrew Vajna- au rămas aceiaşi. Conştienţi că la 14 ani după un mare succes de casă nu poţi păstra prea multe din precedenta reţetă, aceştia au făcut mai multe schimbări.
Acţiunea a fost mutată din Statele Unite la Londra, unde eroina, Catherine Tramell, a venit cu treabă. Regizorului Paul Verhoeven i-a luat locul Michael Caton-Jones (care acum cîţiva ani încercase să împrospăteze un clasic şi mai clasic, The Jackal). Michael Douglas a fost înlocuit cu David Morrissey, care interpretează rolul unui psiholog care trebuie să fie suficient de performant pentru a face faţă minţii dibace a eroinei, dar şi suficient de bărbat pentru a deveni obsedat de sexualitatea acesteia.
Partea riscantă e că spectatorul, sedus de celebra foarfecă a picioarelor din primul film, cam ştie ce aşteaptă de la al doilea, cu atît mai mult cu cît la noi filmul e interzis spectatorilor sub 18 ani. Mi-e teamă că el va privi duelurile lingvistice dintre Catherine şi dr. Glass cu acelaşi interes şi aceeaşi răbdare cu care se uită la reclamele dintre două reprize de fotbal. Adevărul e că scenariştii nici n-au dat pe dinafară de imaginativi ce-au fost, şi nu e o senzaţie dacă vi se pare că, deşi la fel de sexy, eroina şi-a pierdut aerul malefic şi periculos de inteligent din prima parte. Ca şi cum, conştientă că a devenit un simbol, un "icon" de consistenţă mai mult abstractă, Catherine Tramell nu se mai străduieşte să fie la înălţimea prestigiului său, acceptînd să pretindă că se joacă de-a şoarecele şi pisica cu un psiholog care se vede treaba că nu e atît de deştept pe cît se consideră.
Şi mai e un lucru. Sharon Stone spunea că trebuie inteligenţă, un pic de perversitate şi mult curaj ca să faci un astfel de rol. A omis să precizeze că inteligenţa şi curajul ţin şi de riscul confruntării cu praful stelar lăsat de cometa din 1992 cînd personajul Catherine Tramell a făcut din ea un sex-symbol. Să joci o efigie, la 14 ani după consacrarea ei, presupune să poţi juca la o adică şi un minim de detaşare, poate puţină auto-ironie, şi nu neapărat să te străduieşti să-i oferi spectatorului ceea ce aşteaptă. Aceste lucruri trebuie, normal, cerute şi declanşate şi de regizor, şi e evident că pe baza unui scenariu cu resorturi şi expectaţii minime, Michael Caton-Jones nu s-a străduit prea tare. Oricît s-ar strădui singură, folosindu-şi inteligenţa şi intuiţia, Sharon Stone intră de destule ori în situaţii ce frizează uşor ridicolul, ca o vampă bătrînă care-şi joacă acelaşi rol în faţa unor bărbaţi din ce în ce mai tineri şi mai nesimţiţi. Poate că ideea de a veni cu un Basic Instinct 2 n-a fost cea mai bună.