Gliese 445 este o coproducție Reactor de creație și experiment Cluj și Teatrul Andrei Mureșanu Sfântu Gheorghe. Text și regie Radu Coldea, scenografie și video Mihai Păcurar, muzică Alexandru Condurat, sunet și lumini Báko Zoltan, Robert Kocsis, Magyar Csaba. Interpreți: Doru Taloș, Oana Mardare, Andrada Balea, Cătălin Filip, Alina Mișoc, la care se adaugă, în varianta simultană a celor de la Sfântu Gheorghe: Oana Jipa, Fatma Mohamed, Mădălina Mușat, Camelia Paraschiv Katai, Anca Pitaru. De pe pagina de prezentare a spectacolului aflăm câteva informații cu iz poetic: "subiectul: dorul de viitor; gen: colaj la distanță; atmosferă: anarho-sentimentală." Actorii? Dăruiți fanteziilor jocului la unison.
"Călătoria" propusă de Raul Coldea începe de la provocarea lansată în prolog: "Cum ar fi dacă acesta ar fi ultimul spectacol din istoria umanității?" Și umbrele finitudinii cad peste actorii înțepeniți, împlântați ca niște stalagmite în caverna haotică a unui prezent tot mai incert. Umbre din peștera lui Platon căzute în deriziune. Sugestia explorării unor universuri necunoscute se insinuează după un lung proces de exteriorizare nonverbală a dramelor și caznelor existențiale prezentate ilustrativ prin bizare contorsionări ale trupurilor. Surprizele înaintează pas cu pas. După "treizeci de minute de liniște" se dezlipesc limbile, ele devin chiar gureșe, intercalate. Cuvintele sunt rostite la microfon sau înregistrate, fețele interpreților apar și ele, fragmentate, rupte din curgerea firească a imaginilor, proiectate pe două paravane verticale, mâzgălite cu cărbune șfichiuitor, elemente vizual-sonice în stare să transmită fioruri reci, precum scrâșnetul cizmelor frecate la un moment dat de Andrada Balea. Un spațiu închis, claustrofobic, întunecat și ostil vieții trăite în plenitudinea ei. Un buncăr antiatomic, un subsol, o stație de metrou, după cum ni se sugerează. Un spațiu nedorit, adus în actualitate de războiul stârnit de ambițiile demente ale unui "țar nebun".
Cum să nu evadezi din acest iad pe care singuri ni l-am creat? Care poate fi destinația? Chiar Gliese 445, o stea din constelația Girafa, "în apropiere de steaua polară", spre care se îndreaptă Voyager 1, nava lansată în 1977 să exploreze cosmosul din imediata noastră apropiere. Alunecări spre SF, denunțarea violențelor coșmarești, plutirea sub cupola incertitudinilor? Iată, sunt câteva propuneri de meditație tratate scenic într-un colaj postmodern ce nu cunoaște limitele convenționalului.
Dacă prima parte a spectacolului este silențioasă, mută, axată pe mișcare, gestică și fluctuația simbolurilor, partea a doua e bubuitoare, dansantă, punând în mișcare dezlănțuită toate simțurile. E, desigur, o defulare așteptată, înțeleasă ca revers la claustrare și întuneric. Și dansul îndrăcit este un mijloc la îndemână pentru a elibera energiile strangulate de mediul social potrivnic. Eliberarea devine evidentă în timpul dansului prelungit, cu alergări din curte până în stradă, chiar cu pieptul dezgolit, urcare în copac și zbenguială nebunească. Muzica tunătoare propusă de Alexandru Condurat trezește forțele latente ale oricărui învins de tentaculele unui sistem excesiv agresiv.
Spectacole aliniate pe această temă stârnită de îngrijorarea legată de soarta Pământului sunt și Cu Marte pe Marte călcând (2022) sau chiar Dă-te din Soare (2021), interogații scenice care trădează o neliniște funciară majoră a unei noi generații și o nevoie acută de analiză aplicată asupra fenomenului strategic invocat, reluat, dezbătut cu mult curaj și responsabilitate artistică. În afară de călătoria imaginară, spectacolul construit din fragmente are meritul de a da glas unor intimități din spatele scenei, configurându-se într-o autobiografie a teatrului ca formă vie de reprezentare creativă. O formă teatrală în mers, edificată din lumini și umbre, dar mai ale umbre, umbre de un dramatism implicit.
(foto: Mihai Păcurar / primele 4 / și Vlad Braga / celelalte)