Aici, măi dragă publicule, e un ghiveci dramaturgic de (pentru ca) să te râzi. Poate că te vei fi cam îngrozit la excelentul 7 dintr-o lovitură, vei fi plâns, poate, la melodramatica Fată din curcubeu... hai, gata! Că te ia cu depresie. Și pe urmă, din fandacsie dai în ipohondrie și ajungi să visezi revoluții.
Așa că, după vreo 22 de texte jucate și lăudate, doamna Lia Bugnar pare să fi găsit rețeta fericirii cu care te vindecă mintenaș pe dumneata, nene spectatorule... dar și a succesului de casă: "Eu cred tare în emoție și, dacă reușești să-l iei (pe spectator) cu tine și să-l faci să uite de el și de problemele reale pe care le are, mi se pare echivalentul unei ore de fitness pentru suflet". Adevărat ca o axiomă, ai zice, nu-i așa? Sau, vorba lui Jupân Dumitrache, "e scris adânc".
Aici, în piesa asta cu nume oarecum sfințit, uiți de multe. Și, purtat pe aripile (cu)vântului, dai cu nasul într-o îmbârligătură de întâmplări - care mai de care mai sucite și răs-sucite; de personaje "tari", puse în situații tot atât de... dacă nu cumva și mai tari. Văduve dezabuzate, cam trecute, dar încă proaspete, gata să schimbe peisajul, încercând marea cu degetul și schimbând amorul tradițional (dar eșuat) cu o tentativă de LGBT, până la urmă, la fel de eșuată. Fii zăpăciți, care mai nesimțit, care mai alcoolico-eroto-divorțat. O fiică-nepoată care lasă America mă-sii pentru iarba verde de acasă... și alte ierburi. Ba chiar ceva flori, alea din care ies și copii. Amestecate cu dichis, după o rețetă pendulând grațios între plăcinta dobrogeană și ghiveciul călugăresc, toate aceste trăsnăi sunt destul de superficiale și de vulgărele pe alocuri... suficient cât să semene cu producțiile râzărețe care fac deliciul relaxant al celor fără prea multe pretenții... ba chiar și al unora cu pretenții culturale superioare dar care, oameni suntem, caută (impur și deloc simplu) o distracție ușurică și fără prea multă bătaie de cap. Așa cum un obișnuit de Capșa sau Athénée Palace mai intră, din când în când, și printr-o bodegă de prin Obor sau Mătăsari. E ceva rău în asta? Doamne ferește!
Asumându-și și punerea în scenă a propriului text, autoarea nu dovedește nici prea mult curaj, nicidecum eroism... căci îmi vine greu a crede în existența unor subtilități ce s-ar fi cerut înțelese și redate de un regizor profesionist. Nu. Treabă sănătoasă, fără fițe sau mofturi estetice, din categoria "Monseur se scrie, Monseur zicem". Un decor alcătuit, economicos, din rezervele aflate în magazia teatrului, lumină de serviciu... Actorii se simt îndeobște bine în astfel de prestații ușurele. Liliana Pană, Irina Rădulescu și Oana Pușcatu reușesc să evite accentele penibile (poate mai puțin cea din urmă, pentru care scena beției devine un vad greu de trecut). Cât despre Cuzin Toma și Marin Grigore... veselie mare, băi frate! Nu chiar ca la Țociu & Palade, dar n-au încă vârsta.
Teatrul a făcut - pe ultimele suflări din mandatul fostului manager - o afacere bunicică: mic mic, dar zglobiu. Căci Gabrovenii sunt acolo, în gura zisului Centru istoric, de fapt al cârciumilor, așa că un aperitiv pseudo- intelectual poate face bine la digestia de după. Căci vine cu chef și voie bună, nu?
(foto: Andrei Gîndac)